Penita sufletului

Iubire de surcele

2012-02-02T07:37:00.000-08:00

Mi-e dor să văd sclipiri în ochii tăi,
S-adorm purtat de praful tău de stele,
Să mă trezesc în mângâieri de-argint,
În taina nopţii aprinzând surcele..
Cu gând să încălzesc ce-a mai rămas
Din focul dragostei ce ne-a-nteţit visarea,
Tu să-mi şopteşti duios să nu te las,
Că mă aştepţi să-ţi fiu mereu chemarea..
Ce peste ani se pierde fără vină,
Şi strâng surcele zeci răpus de dor,
Aprind o candelă şi-n ruga mea divină,
Cer timpului să-mi fie cruţător.

Cerşetor nevinovat

2012-01-10T23:01:00.000-08:00

Privesc la dulcea libertate,
Cu ochii-nchişi ajung la stele
Şi le cuprind în mână toate,
Din cuşca gri, printre zăbrele.

De mic am strâns cu palma-ntinsă,
Nevoia, soarta m-a forţat,
Cu milă să cerşesc de-o pâine
La trecători, iar ei au dat..

Să `stâmpăr foamea alor mei,
Toţi fraţi mai mici c-o-mbucătură,
Orfani ca mine au fost şi ei
Şi le-am dat lor luând de la gură.

Le-a fost cu timpul şi noroc
Să aibă haine şi o casă,
Au mers la şcoală şi-acum mari,
Familia le e frumoasă.

Norocul meu.. n-a mai venit,
Cine să vrea un surdo-mut?!
Poate doar fraţii mei de-ar sti,
Dar vremea parcă mi-a trecut..

De când cu lanţuri ferecat
În închisoare m-au adus,
Căci am cerşit nevinovat
Când altu` o inimă a împuns.

Şi cui să-i urli că NU TU,
Că ai fraţi mici, înfometaţi,
Ce-aşteaptă cu tot sufletul...
Voi, oameni mari, ce luaţi? Ce daţi?

Bunatate

2011-11-27T11:37:00.000-08:00

Bunatate

As vrea sa pot..sa fiu al tuturor,

Dar sufletu-mi groaznic de primtor

Nu va cuprinde pe toti laolalta..

De as putea,v-as da viata mea toata!

Sunt prost de bun, si..zau, mie imi pasa!

La pieptu-mi va cuprind ca si acasa..

De griji uitati, si de nevoi, de tot,

Veniti, va rog, cat pot sa mai suport!

Nu mi-ar pasa, da`-mi sunteti dragi cu totii,

Uitati de nu stiu cine-n voia sortii..

Ma regasesc vazandu-va aici,

In musuroiul vietii,voi,furnici..

Fiti vesele-asadar in musuroi,

O iarna nu va-ngheata, stiti si voi..

Un ger naprasnic de va fi sa vina,

Iubiti-va caldura din inima..

................................

Deschideti larg fereastra de acasa,

Sa va iubesc, chiar de nu va mai pasa.

Nu cer nimic, vreau pentru fiecare,

Un loc mi bun sub cerul plin de soare.

De-mi va ramane o raza cat de mica,

Am s-o ofer... celui ce-mi poarta pica.

Un viitor la timpul trecut

2011-08-26T02:05:00.000-07:00

De câte ori nu ni s-a întâmplat să avem un puternic sentiment de insuficienţă? Sa ai gustul amar al dezamăgirii, iar aceasta să fie cu atât mai puternică dacă vine din partea celor la care te aştepţi mai puţin. Cei de la care nu te aştepţi să dezamagească vreodată, sunt cei pe care îi priveşti în fiecare zi cu admiraţie, ridicându-le un piedestal, având convingerea că fiecare mistrie de mortar ce zideşte cu sudoarea frunţii este meritorie. Si dacă munca innobilează, deseori greşim, atunci când, din dorinţa de a ridica o coloană a infinitului, modelăm după propriile năzuinţe în încercarea de a atinge perfecţiunea. O perfecţiune pe care ne-o dorim transpusă în realitatea de zi cu zi. Dar oamenii nu sunt perfecţi şi nu vor fi niciodată, la fel cum un meşter Manole va avea întotdeauna nevoie de o Ana pentru a urma un ideal.

Cuvinte simple... Cuvinte într-o mie de gânduri.. Cuvinte atât de aproape de un ideal. Simple cuvinte...

Oamenii nu greşesc daca ştii să îi accepţi aşa cum sunt şi nu le îngrădeşti visele. Dar omul din tine o va face sub povara aşteptărilor, o povară ce va surpa fiecare mistrie din piedestalul întelepciunii. Într-o viaţă de om, există un timp pentru fiecare dintre noi. Al meu a trecut...

În mâna sorţii

2011-08-09T15:02:00.000-07:00

În ochi îi întâlneşti blajinul
Cu-a cerului senin de soare,
Şi îţi călăuzesc destinul
Culcuş căuş, palmele sale.

În adormirea ta veghează
Să-ţi fie dulce înălţarea,
Când tâmpla-ncetişor ţi-apasă
Cu sărutări ce-aduc uitarea.

Dar nu e om să se ridice
Atât de sus, până la soare,
Să nu se-ncrunte să arate
Acuzator vreo muritoare.

El, ce-a fost uns, hrănit în taină,
Cu milostenia iubirii,
Să-şi râdă acum trufaş în barbă
De seamănul sortit pieirii?

Ce minte aprigă să-nveţe
Să nu cuteze-n răutate,
Când te adapă cu poveţe
Izvorul ei de bunătate?

Şi-atunci, de-a cerului furtună,
Va răstigni nori grei de vină
Pe tâmplele cândva iubite,
În visul ce-aducea lumină,

Vei şti că soarta se răzbună
Pe gândul tău nesăbuit,
Căci ţi-a fost bine-n a sa mână
Şi ai uitat că te-a hrănit.

Crima de a fi adolescent-Partea a şaptea

2010-11-09T07:46:00.000-08:00

O vorbă din bătrâni spune că bătaia-i ruptă din rai, iar în materie de vorbe bătrâneşti, am fost dintotdeauna cel care s-a lipit de ele până-n măduva oaselor. Cum să uit eu cureaua din piele a tatălui meu, cu care ne plesnea când şi când, alergându-ne în jurul mesei din sufragerie? Cum să uit de sfânta lingură de lemn ce ne altoia pe noi, adolescenţi în plin proces de transformare, peste umerii vanjoşi, atunci când ne scoteam din pepeni parinţii? Noi chiar eram copii buni, numa` că ne mai lua valul câteoadată, iar dacă valul ăsta ne ţinuse din clasele gimnaziale şi până la liceu.. era vina noastră, a mea şi a fratelui meu? Curgeau belelele gârlă, căci inventivi cum eram, nu scăpam nicio ocazie să facem tot ce ne trecea prin cap. Actor sau preot ar fi trebuit să mă fac, aşa îmi spuneau rudele. Actor pentru că reuşeam să mimez cu brio suferinţa şi să inspir milă, dar şi pentru că imitam actori celebri, iar preot pentru că îmi permitea vocea, iar lucrul acesta ieşea în evidenţă în preajma sărbătorilor de iarnă, când plecam cu trupa de colindatori pe la casele oamenilor, moştenind astfel talentul părinţilor. Dar cum rudele mele nu au avut niciodată veleităţi de ursitoare, m-am trezit într-o bună zi în slujba statului, la fel ca fratele meu mai mare, poliţist. Dar asta este o altă poveste..

Ce copil nu-şi doreşte să aibă propria ambarcaţiune, frumos finisată şi lăcuită, construită în detaliu? Admiram fiecare bărcuţă în miniatură la “Casa pionierilor” şi visam să avem una proprie. Între timp, exersam concursurile cu beţe de chibrit prin apa din canalizarea din faţa blocului, atunci când prin capacul canalului cu 6 găuri ţâşnea apa ca dintr-o fântână arteziană. Ne adunam toţi copiii, aliniam beţele de chibrit la start şi incursiunea bărcuţelor cu catran devenea o adevărată aventură printre suvoaiele de apă ticsite de resturi menajere. Nu mai conta că ne udam până la genunchi sărind peste bordură, importantă era competiţia şi mândria de a fi printre câştigători. În acea zi de toamnă am pierdut locul pe podium nu din cauza nepriceperii mele de a înlesni avântul băţului de chibrit, ci din cauza faptului că am fost plăcut surprins să găsesc un balon plutind pe apă. Cum baloane nu găseai nici măcar la ziua vreunui vecin, am băgat mâna în apă şi bucuros l-am scos, după care l-am scuturat bine şi, cu voioşie, mi-am împins tot aerul din plămâni prin buzele lipite de cauciucul răsucit pe margini, umflându-l în întregime. I-am făcut un nod ca aerul să nu mai poată iesi, după care, alergând printre copii, am început să strig în gura mare: “Am găsit un baloooon! Uraaaaa! Ce supeeer! Şi nu e spart, e buun!” Şi ţopăiam atât de fericit, că am uitat şi de barcă şi de competiţie! Fericirea mea n-avea să dureze mult.. Tot entuziasmul meu a fost curmat de strigătele mamei, care iesită pe geamul de la bucătărie, încerca să îmi explice că acel balon e plin de microbi şi alte boli, să nu-l mai bag în gură: “Aruncă-l măi copile, o să faci bube la gură! Tu nu vezi din ce apă mizerabilă l-ai luat?” Sigur, eu nu văzusem nici măcar că este un prezervativ, pentru că nu ştiam cum arată unul, iar mama nu ar fi pronunţat în veci cuvântul pentru a mă lumina. Şi chiar am întrebat de ce este aşa decolorat balonul... Clar nu din cauza apei, dar aveam să aflu asta mult mai târziu..

Uneori, când trec prin faţa blocului în care am locuit atâţia ani şi se întâmplă ca din canalul din susul străzii apa să ţâşnească din nou ca o fântână arteziană, îmi fac loc printre copii, mă uit de jur-împrejur, scot discret un pai de chibrit de prin buzunare, îl aşez pe apă şi privesc competiţia cu propriul trecut de la distanţă. Şi zâmbetul de pe chipul meu trădează nostalgia acelor vremuri. Cândva, voi avea propria mea ambarcaţiune, îmi spun şi-acum...

În fiecare zi cu dragoste..

2010-11-06T01:15:00.000-07:00

Nu pentru c-a trecut şi nu mai vine,
Nici pentru însemnata zi din calendar,
Nu pentru înălţimi ce le-am atins cu tine,
Nici pentru noaptea ce-a lăsat un gust amar.

Nu pentru că mi-ai fost un strop de bine,
Nici pentru ce ai luat sau nu am dat,
Nu pentru gândurile aşternute-n rime,
Nici pentru c-am iubit cum alţii n-au visat.

................................................................

Nimic vei şti.. sau nu, din câte se cuvine,
Ţi-or spune trandafirii-n petale peste ani,
Pe drumul către casă, şoptindu-ţi pe alee,
Dragostea iartă zilnic.. o viaţă, la mulţi ani!

Am hranit vise cu ghinda si neghina..

2010-10-27T10:39:00.000-07:00

..şi pe amândouă le-am iubit la fel cum iubesc viaţa. Pe fiecare la rândul ei. M-am întins zile-ntregi şi nopţi de-a rândul după Ghinda, rătăcind priviri prin pădurea în care crescusem împreună. Am plâns de fericire şi am zâmbit îngropând dureri în lungi aşteptări menite să ne aducă împreună. Când a venit vremea să o ating, am întins mâna... Ce luciu! Ce formă uluitoare! Ce... cădere pe pământ a avut alunecându-mi printre degete...

A mai trecut un timp, timp în care nu am ridicat capul din pământul din care Ghinda nu s-a mai trezit. I-am fost copacul credincios. Numai buruienile şi-au făcut loc . Dintre toate, Neghina s-a hrănit din plin cu lacrimile mele, apoi mi-a spus că, dacă am să continui, va creşte până nu voi mai putea vedea nimic. Şi atunci, copleşit şi fără scăpare, o voi iubi pe ea. Cine stătea să se uite la o neghină şi să-i dea crezare? Eu nu. Am privit indiferent, fără să observ când a crescut şi s-a înfăşurat în jurul meu, oprindu-se în dreptul inimii şi dictându-i ritmul în care avea sa bată. Şi a bătut aşa cum şi-a dorit, cu iubire. Când am simţit că mă sufocă, am desprins-o din pieptul meu şi cu toată dragostea mărturisită am azvârlit-o cât colo în speluncă să nu-i mai gust otrava. Neghina mai trăieşte şi acum căutând stejari falnici pe care îi vlăguieşte de sevă. E atât de mare pădurea.. Eu mi-am adâncit rădăcinile să nu mai aud vântul aducător de cuvinte deşarte.

Dor de libertate

2010-09-20T08:45:00.000-07:00

Visez la tine, libertate,
Ca un muribund la împăcare,
Ca o femeie ce nu poate..
Copilului să dea născare.

Ca bobul ce-aşteaptă o vară
Să fie spic de grâu în dar,
Ca cea lăsată tristă-n gară
Torcând doruri de dulce-amar.

Visez la tine, libertate,
Ca un menestrel dup-o chitară,
Te înconjor în castitate,
Cu serenade lungi de seară.

Aş vrea să pot, nu ca amantă,
Să-mbrăţişez viaţa cu tine,
Cununi pe creştet să îţi pun,
Să mi te am la rău şi bine.

Visez la tine, libertate,
Ca un pământean la nemurire,
Pe buze mi te-aduc cu şoapte
Când mă trezesc din adormire..

A iubirilor strânsoare

2010-09-15T09:37:00.000-07:00

Mă-nţeapă inima şi-acum,
Se strânge cât e ea de mare
Luptând cu viaţa, nu ştiu cum,
Căci am lăsat-o de nebun
Prin a trăirilor vâltoare.

Palpită izgonind suspine
Cu rugă către ursitoare,
Să-i curme-a dorului cruzime,
Că nu e nimeni să-i aline
Plesniri de bici usturătoare.

Să fie preschimbată-n piatră,
Departe azvârlită-n mare,
De o vei căuta vreodată
Să n-o găseşti, c-a fost iertată
De a iubirilor strânsoare.

Dragostea şi tăietorul de lemne

2010-09-07T16:06:00.001-07:00

Dragostea ca un bonsai? “Da, Dragostea e un bonsai, e o carte cu copertă roz”, mi-a spus Cristina, colega mea. Şi eu n-am citit-o? E timp.. Dragostea ca un bonsai, tare mult mi-a plăcut asemănarea. Firavă, sensibilă, necesită atenţie, trudă, sacrificiu şi pasiune din partea “grădinarului”. Dar mai ştiu că şi grădinăritul este o artă şi puţini sunt cei care, cu măiestrie, ştiu să-şi ocrotească şi să-şi menţină vie pasiunea. Pe cât de simple sunt cuvintele atunci când le aşezi pe hârtie, pe atât de complicat devine grădinaritul când nu ştii pe ce să pui mâna mai întâi: pe stropitoarea din care să picuri şoapte de dor sau pe lopăţica în întrebuinţarea căreia intră rememorarea şi aducerea la lumină a fiecărui moment trăit cu intensitate. Dac-ar fi să vorbesc din cărti, aş fi un ilustru promotor al iubirilor perfecte, însă grădinaritul în dragoste nu este aşa. Cum să-i mângâi fiecare frunză cu picuri din roua iubirii şi gândul la toamna ce va să vină? Cum să-i păstrezi strălucirea când vara s-a dus lăsând loc toamnei reci şi pustii? Să rupi frunza şi s-o conservi în ierbarul inimii până la anul? Cui i-ar folosi o frunză uitată între filele de carte, în dreptul careia să scrii eventual cu peniţa sufletului “Dragoste de-o vară ” ? De parcă, pusă într-un pahar cu apă la venirea primăverii ar renaşte odată cu ea?

Grele şi zbuciumate anotimpuri pe frunţi încreţite. Îmi amintesc şi-acum zâmbetul ei întinzând ridurile cu arătătorul. “Nu mai sta aşa-ncruntat..” Dar cum, când toată vara ai fost un tăietor de lemne, nu un grădinar?

Fericirea, un pastel de culori

2010-08-27T11:42:00.000-07:00

Omul isi poarta sufletul pe unde il duc pasii, stiam pana de curand. Si mai stiam ca el este cel care ii ofera, bucurandu-l sau amarandu-l in acelasi timp atat cat poa` sa duca el cu taine de nedeslusit. Am fost unul dintre cei care s-au aflat acolo, am atins lacrimi de fericire si am mangaiat priviri a caror gingasie iti topesc inima. Sufletul isi poarta omul in valtoarea vietii, nu invers. Am inteles acest lucru pentru ca l-am vazut. Trebuie sa fii acolo sa poti vedea dincolo de cuvinte si de tot ce ti-ai putea imagina. Cu nodul din gatlej, buimac de repeziciunea derularii evenimentelor si sub apasarea covarsitoare a acelui ``mi se-ntampla chiar mie`` direct pe suflet, am suflat adieri pe fierbinteala fiecarei lacrimi rostogolita pe obraji. De ce-s oamenii atat de frumosi? Cine le creioneaza sensibilitatea? Cine le naste in piepturi fericirea in pastel de culori? Cine-i acel plin de har? Sa vina sa-i sarut talpa piciorului cu lacrimi de fericire! Inmiit, caci merita cu prisosinta! Cu adevarat, fericirea sta in zambetul celor din jurul nostru, dragi noua.

Marile iubiri,câinii conştiinţei şi carapacea singurătăţii

2010-08-14T10:08:00.000-07:00

Deseori am senzaţia că oricât de bine aş încerca să fac un lucru în raport cu altă persoană, lucruri care să reflecte bunătatea, mă urmăresc gânduri care muşcă precum câinii din conştiinţa mea, hăcuind-o şi ştirbind-o, o luptă acerbă în care conştiinţa cade răpusă cu ultimele-i cuvinte pe buze: “Eu nu am voie sa fiu asa”. Şi-atunci, în rânjetul jivinelor, te regăseşti răzbunator, potolindu-ţi setea satisfacţiei odată cu atingerea scopului. Sunt doar fracţiuni de moment ce-ţi întunecă oglindirea frumosului pe care îl reprezinti în esenţă, căci, conştiinţa va birui într-un final, lăsând loc golului amar al regretelor. Să fie câinii conştiinţei rezultatul propriilor frustrări sau un mod de apărare, parte din mecanismul perceperii celuilalt, independent de voinţa noastră?

Avem deseori tendinţa de a ne închide în propria carapace atunci când lucrurile nu merg cum trebuie, ajungând să devenim introvertiţi pe o perioadă determinată, cu toate că o atât de mare nevoie de atenţie. Indiferent că vorbim despre dezamăgiri, lipsuri, nevoi neîmplinite sau insuficienţe, închidem orice formă de comunicare cu cei din jur. O astfel de alegere ne afectează pe viitor, subconştientul acţionând ca sistem de apărare până la limita de a deveni străini de noi înşine, pierduţi în spaţiu şi timp. Şi totuşi, de ce alegem singurătatea ca soluţie de rezolvare când avem alternativa?

Iubirea de azi, trecutul de mâine.. Făcând o retrospectivă, marile iubiri au urmat acelaşi drum.
S-au născut, au înflorit, au atins apogeul şi au murit într-un final, timpul fiind relativ. Şi n-am întâlnit încă pe cineva să îmi spună că iubirea sa nu a murit. Ca dovadă stă cea de a doua mare iubire a sa. Şi vor continua astfel încât firescul existenţial să îşi urmeze cursul. De ce alegem să iubim, să hrănim o dragoste către apogeul acesteia, când suntem conştienţi că îi vom aşeza flori pe mormânt într-o bună zi?

De ce te iubesc, soţia mea..

2010-08-04T11:18:00.000-07:00

Tu de ce îţi iubeşti soţia? Pentru că o iubesc, a venit răspunsul. Bine, şi de unde vine răspunsul? Din suflet, mi s-a spus. Dar ce este sufletul? Am întrebat în stânga şi în dreapta. Acelaşi răspuns de fiecare dată, acelaşi gest de ridicat din umeri urmat de răspunsul: “Sufletul este suflet” . Şi câţi dintre noi nu ne-am plâns de nenumărate ori că ne doare. Sufletul, componenta spirituală a persoanei umane, creată de fiinţa divină, căreia îi poartă şi chipul; raţiunea şi libertatea. Raţiunea nu vine din hoitul numit creier ca şi mâna sau piciorul, organe de altfel, ci din spirit. O persoană completă înseamnă suflet şi trup laolaltă. Numai aşa poţi coexista alături de celălalt. Când te îndrăgosteşti, în prima fază nici macar nu te gândeşti la plăcerea trupească, ci la cât de minunată este persoana respectivă, sufletul este cel care raţionează afinităţile. Ulterior se descătuşează atracţia sexuală, cea care o completează pe cea spirituală, sufletească. În perioada tinereţii facem cu toţii aceeaşi greşeală. Barbaţi fiind, ne căsătorim sau avem relaţii sub impulsul atracţiei fizice pe care o confundăm cu dragostea. Este frumoasă, delicată, sociabilă, are un zâmbet minunat şi ne simţim bine în prezenţa ei, având acel confort psihic dat de faptul că ne aparţine. Defilăm cu ea la braţ, cu fruntea sus şi pieptul înainte, şi nu ezităm să-i spunem atât ei cât şi apropiaţilor că o iubim. Dar oare ştim cu adevărat ce înseamnă să îţi iubeşti soţia şi mai ales DE CE?

O iubeşti pentru că îţi tolerează fiecare rătăcire, pentru că îţi suportă momentele de răceală, o iubeşti pentru că ştie să zâmbească în faţa fiecărei încercări şi pentru că are puterea să îşi deschidă braţele atunci când nimeni nu o va face, o iubeşti pentru că ştie să te ridice la rang de soţ de fiecare dată când te zbaţi sub încătuşarea propriilor gânduri, o iubeşti pentru că ştie să îţi fie răspunsul la toate întrebările ce te macină. O iubeşti pentru fiecare clipă pe care o sacrifică pe altarul căsniciei de dragul tău. De ce, pentru că odată cu maturizarea relaţiei, ajungem să cunoaştem calităţile reale ale persoanei alături de care convieţuim. Iubirea nu este un foc de paie, un moft sau o iluzie din perioada adolescenţei. Iubirea este sentimentul suprem care se solidifică odată cu trecere timpului între doi oameni. Este sentimentul care îţi conferă stabilitate şi îţi întregeşte rostul.

O altă faţă a lumii-Am ales să fiu ceea ce sunt

2010-07-21T11:23:00.000-07:00

Am ales să fiu ceea ce sunt. Întotdeauna am considerat că oamenii sunt împărţiţi în două categorii, buni şi răi. M-a fascinat pe de o parte bunătatea inexplicabilă a celor cu suflet frumos, despre care am scris în repetate rânduri, şi prea puţin cea de a doua categorie, dar pe care a trebuit să o explorez în detaliu pentru a putea înţelege de unde vine răutatea. Credeam cu ceva timp în urmă că dacă aflu sursa răului, voi găsi o modalitate de combatere a acesteia. Nu că m-aş fi imaginat vreodată un pui de arhanghel cu suliţa în mână în încercarea de a stârpi răul, dar ai ca primă reacţie când vezi că un individ poate înmagazina atâta răutate, să-nfigi adânc suliţa în pieptul lui. Dacă închid ochii pentru câteva secunde şi îmi imaginez că aş fi pus în faţa faptului împlinit, cu siguranţă aş avea un sentiment de mulţumire şi satisfacţia răpunerii răului. Numai că, dacă tinzi să devii bun, asta daca nu cumva eşti deja, conştiinţa îţi va trosni o palmă peste cap fix când vei ridica braţul să înfigi suliţa. Cum să faci asta? Cum să ucizi omul? Ar însemna să devii şi tu unul dintre cei răi prin felul în care alegi să combaţi răul. Dar cum, cum altfel? Şi e corect? Şi de ce eu? Şi dacă cel despre care ştiu că are acea răutate nu este decât un om sub presiunea propriilor neputinţe greşit înţelese? Sau dacă este doar un om slab în faţa sorţii, a cărui conştiinţă suprimată de necunoaştere l-a adus într-un stadiu primitiv, cum să mă năpustesc asupra pieptului său cu suliţa dreptăţii? Cine îmi dă în fond acest drept?

Cu fiecare zi, oamenii sunt tot mai greu încercaţi, o văd la tot pasul, le citesc disperarea în ochi, le văd reacţiile, le suport răbufnirile celor săraci cu duhul, şi le adulmec vicleşugul şi parşivenia celor cu un coeficient de inteligenţă peste medie. Ajungi să te obisnuiesti într-atât cu ei ca făcând parte din mediul tău relaţional, că tresari deschizand ochii mari când vezi unul care împraştie în jurul lui bunătate. Intr-un astfel de mediu al josniciei, al mârşăviei, lupta pentru supravieţuire este una acerbă, o luptă în care resentimentele şi mustrările de constiinţă sunt inexistente, instinctul primar fiind primordial. Odată ce ai pătruns în această lume, până şi sângele trebuie să îţi pulseze prin vene cu iz de moarte. Nu poţi deveni o cobră într-un cuib de şerpi dacă gustul sângelui tău este de iepure. Este mai mult decat un joc de rol în care trebuie să te identifici cu un personaj negativ, de preferinţă un alfa, pe care să îl scoti la lumină într-un final cu ajutorul unei amprente bine ascunsă în suflet, atunci când vei vrea să redevii tu, cel bun.
Abia dupa ce ai fost parte din acel mediu poţi trece la eradicarea lui metodic, pas cu pas. Procesul este unul anevoios, cere răbdare, meticulozitate, acurateţe şi măiestrie în cunoasterea psihicului uman, remodelarea fiecărui individ făcându-se cu sulita înţelepciunii.

Crima de a fi adolescent-Partea a sasea

2010-07-21T01:00:00.000-07:00

Dacă ar fi să îmi amintesc cu mare drag de anii adolescenţei, de anumite perioade ale acesteia, zilele de vară în care îmi petreceam scurtele vacanţe la bunici ar fi dintre cele memorabile. Începând cu mânatul ciurdei satului, scăldatul la gârlă şi până la furatul ouălor de găină din cuibar, pentru care îmi luam seara o mamă de cafteală de la bunica, făceam tot ce îmi debita mintea de copil. Nu singur, că n-ar fi avut niciun farmec. Mă-nhăitam cu fratele cel mare, dar şi cu Dănuţ şi Călin, nepoţi ai vecinilor bunicii, de o seamă cu noi, veniţi şi ei în vacanţă să se delecteze prin praful drumului de ţară ridicat în văzduh de căruţele cu roţi de lemn. Şi nu putea lipsi celor patru muşchetari Daniela, verişoara noastră, cu trei ani mai mare ca mine, dar la fel de necoaptă şi zăpăcită pe cât de frumoasă, care ne aducea cozonac din chiler, ascunzându-l sub bluză , când eram pedepsiţi să nu mâncăm pentru te miri ce trăsnăi.

Trăsnăi care erau la ordinea zilei. Când scăpam pe uliţă, duşi eram. Prăduiam nucii încă în coajă, de nu mai ieşea culoarea maronie din palmele noastre toată săptămâna şi ne-nfigeam ca lăcustele în duzii din împrejurimi, apoi ne hlizeam unii la alţii şi râdeam de vineţiul dinţilor noştri. Plecam împreună “de vale” sărind în pasul ştrengarului, desculţi şi murdari, şi prindeam gâriţe, un soi de peşti mici cu solzi ca nişte ace la nivelul brahniilor, pe care îi aruncam pe malul pârâului cu tot cu acea vegetaţie verde cunoscută sub numele de mătasea broaştei, după care fugeam în lanul de păpuşoi şi încingeam un foc din coceni, pârleam peştele că nu se putea numi copt, şi îl serveam ca pe o delicatesă. Escaladam pantele de cătină şi culegeam fructele, un desert ce îţi făcea gura pungă, şi ne lăudam cu micile zgârieturi lăsate de arbuştii înţepatori, de care uitam instantaneu când vreunul dintre noi avea nenorocul să colecţioneze un spin în talpă. Aveam mai mereu senzaţia că timpul s-a oprit în loc pentru noi şi că suntem cei mai puternici din lume. Compusesem până şi propriul nostru cântec de drumeţie: “Patru putornici şi-o putoare”. Sărăcuţi cu duhul, ce mai. Şi ce fericiţi eram… Cântam cât să audă toată valea şi uliţa în drum spre casa bunicilor.

Zburau gâştele şi raţele care-ncotro, că ne plăcea teribil să le alergăm până se desprindeau de la pământ cu un găgăit asurzitor, că până şi preotul satului amintea la slujba de Duminică, în biserica, ce obraznicături de nepoţi are mama Ileana, mamaia noastră. Dar ne pasa? Noi eram mândri de colecţia de pene cu care ne gâdilam seara în pat până muream de râs. Şi, bineînţeles, urma să fim pedepsiţi. Frica noastră era vătraiul de pe sobă, dar cine stătea să şi-o fure? Salvarea noastră era bunicul. Bunicul era un om blând. Nu ştiu de ce eram sufletul lui. Aşa îmi spunea: “Tiriplic, sufletul lu` tata…” Şi-mi zâmbea strângându-mă la piept. Poate pentru că îi semănam bucăţică tăietă sau poate pentru că în cele doua razboaie pierduse atâţia oameni dragi.

“Tataie, dar mai spune-ne o întamplare din război”, îl rugam deseori. Ştiam că până depăna el, bunica avea să vină cu laptele proaspăt muls. În ochii lui albaştri ca cerul se perindau parcă toate evenimentele acelor timpuri în câteva secunde, din care alegea o singură secundă pe care o aşternea într-o frumoasă povestire despre vitejia ostaşilor români. S-a stins câţiva ani mai tarziu. După el i-a urmat mamaia, căci drag i-a fost să îl aibă alături toată viaţa şi nu a putut îndura lipsa lui. Vacanţele la ţară au devenit de-atunci simple poveşti ale copilariei, pe care uneori le mai spun copiilor. Şi-i vad chicotind sau dându-şi coate, iar puştoaica nu se poate abţine să nu îmi spună: “Erai mare ştrengar şi făceai multe năzbâtii, tăticule. Ştii, când o să mă fac mare, o să mă fac şi eu bunică.”

Respectul de sine,o recunoaştere a respectului faţă de celălalt

2010-07-20T15:40:00.000-07:00

Debutul unei relaţii este o nouă viaţă. Fericirea partenerilor, optimismul, efervescenţa, sunt deseori contagioase.. Şi cine nu şi le-ar dori? Ne-am văzut, ne-am plăcut şi suntem împreună, ce rămâne de făcut? Sună mirobolant. Dar între „ne-am plăcut” şi „suntem împreună” drumul e de multe ori lung, iar între „suntem împreună” şi „formăm un cuplu fericit”, este cale şi mai lungă, un drum extrem de delicat şi anevoios. Ca şi atunci când construieşti o casă, un cuplu se clădeşte pe multe sentimente, iar cu cât sunt mai puternice, cu atât şansele ca edificiul să reziste sunt mai mari. Dincolo de îndrăgosteala de început şi iubirea ca şi liant, principalul factor care stă la baza trăiniciei unei relaţii este RESPECTUL.

Respectul este un sentiment de consideraţie şi chiar de admiraţie, respectăm o persoană pentru valoarea pe care i-o recunoaştem şi în acest sens ne îndreptăm spre ea cu oarecare rezervă şi reţinere. Nu este vorba nici de distantă, nici de diferenţă. Este vorba pur şi simplu de voinţa de a nu brusca sau şoca fiinţa iubită. Privit din acest unghi, respectul nu se poate disocia de iubire, nu poate fi separat de dragoste. Cum să poţi pretinde că iubeşti fără a menaja fiinţa iubită? O persoană care pretinde ca iubeşte , dar care nu îşi ascultă partenerul, care constrânge împotriva voinţei celuilalt prin egoism sau folosind diferite tertipuri care induc stări afective ce ii vor face rău, nu îşi respectă partenerul ca individ, ca fiinţă umană. A respecta înseamnă a recunoaşte personalitatea partenerului, a accepta tot ceea ce reprezintă diferenţele faţă de celălalt, originalitatea şi ideile acestuia. Înseamnă să îţi poţi spune: „Celălalt nu gândeşte ca mine, nu are chef în acelaşi moment de aceleaşi lucruri ca şi mine, dar de care trebuie să ţin cont”, iar acest lucru ne îmbogăţeşte, fiind vorba de tolerantă, de maleabilitate, de modul de a înţelege şi de a accepta caracterul celuilalt. Dragostea ar deveni repede plictisitoare dacă cei doi parteneri ar trebui să gândească mereu identic.

Până şi respectarea divergenţelor de opinii aduce numeroase avantaje unei relaţii de iubire. Este unul dintre elementele care permite comunicarea cu celălalt. Totodată, este sentimentul care îţi dă puterea de a te autodepăşi prin autocunoaştere, de a repune în cauză felul în care se prezintă o persoană pe care o stimezi şi pe care o admiri, ideile sale ciudate uneori în primă fază, meritând cu siguranţă atenţia la o analiză mult mai atentă.

Intoleranţa manifestată faţă de opiniile exprimate este o formă de lipsă a respectului. Până şi gelozia este o formă de lipsă de respect, pentru că, împinsă la extrem, reprezintă o necunoaştere sau o cunoaştere greşită, urmată de o neacceptare a personalităţii şi a libertăţii individului, care poate continua cu ambiţii în a-ţi atinge scopul, până la a impune şi a domina. A îţi respecta persoana iubită înseamnă să îi permiţi să existe ca atare şi ca individ unic dincolo de binele de sine. Înseamnă să îţi acorzi respectul de sine.

Lacrimă sărată

2010-07-07T15:14:00.000-07:00

Am lăsat din nou să cadă
Peste-al timpului decor,
Doar o lacrimă sărată
Din trecutul plin de dor.

Să m-atingă cu descântec,
De inima nu-mi mai bate,
Să-mi aducă în lumină
Stropul meu de bunătate.

Să îmi umezească pleoapa
Şi vederea adormită,
Să privesc senin cum moartea
Se-nfiripă nedorită.

Să-mi adie buza rece
Peste glasul amuţit,
Să îmi potolească setea
Pe drum lung, spre asfinţit.

Am lăsat... Dar ţie, suflet,
Lacrima n-are ce-ţi face...
Doruri grele-ţi sunt mormântul,
Te-au ucis şi nu-ţi dau pace.

Non-Sens, iubirea!

2010-07-04T06:56:00.000-07:00

Sunt oameni care o viaţă-ntreagă aleargă
Iubirea s-o găsească undeva,
Alţii, fără să mişte-un deget, doar aşteaptă
Dragostea să-i găsească de va vrea.

Nici unii şi nici alţii nu sunt siguri
Că vor găsi ori ca vor fi găsiţi vreodată,
Şi simt că fără dragoste sunt singuri
Dar speră să-şi găsească iubirea mult visată.

Fie că-s mici sau mari, stăpâni ori robi,
Avuţi ori sărăcuţi deopotrivă,
De-s buni ori răi, modeşti sau poate snobi,
Dup-o fărmă de iubire sufletul le strigă.

Blânzi ori tirani, meşteri sau rupţi în coate,
De Dumnezeu aproape ori atei,
Inculţi de sunt ori cu prea multă carte,
Doresc să aibă ale iubirii chei.

Iar când în fine-n viaţa noastră apare
Şansa să fim iubiţi ori să iubim,
Deprinşi cu căutări ori aşteptare,
Uităm iubirea s-o mai preţuim.

Descarca emisiune: Penita sufletului-Radio Come4Me

Eu cel mai mult!

2010-07-01T12:18:00.001-07:00

Nu-i loc sub soare să poţi pierde
Speranţa de a o avea
Ori să-ţi doreşti ca alinare
Duioasă-mbrăţişarea sa.

De îţi petrece zâmbet tandru
De bun rămas sau bun venit,
Îţi sfarmă sufletul în patru
De-l porţi în pieptul de granit.

Şi inima îţi înteţeşte
Cu focul viu ce stă să ardă,
De-ţi murmură dumnezeieşte
" Cel mai mult eu ".. E minunată!

Buzele ei, guriţa mică,
Pecetluiesc dulce visare,
N-ai cum să i te-mpotriveşti
Dorinţei sale arzătoare.

Suav, iubeşte-ameţitor,
Smulgându-ţi dragoste şi doare
De-şi lasă prada sânul ei
Căuşului palmelor tale.

Parfumu-i fin şi-al tău oftat,
Toată iubirea ce ţi-o poartă,
Îţi sunt păcatul încrustat
Pe-un petic mâzgălit de soartă.

Impresii de vacanta - Frumusetea vine din interior

2010-06-28T08:58:00.000-07:00

Frumuseţea vine din interior, am ştiut acest lucru tot timpul, doar că nu tot timpul mi-a fost dat să întâlnesc astfel de oameni. Ştiam că ei există, că sunt undeva acolo şi că fac parte dintre noi, cei de rând, şi că dincolo de trupuri sunt adevărate sfere de energie pozitivă pe frunţile cărora stau mărturie aure albe asemeni coroanelor regeşti, menite să îţi înfrumuseţeze existenţa şi să îţi spulbere toate temerile, frica, neputinţele şi îndoiala. Privindu-i în ochi, lovindu-te de seninul lor, prima senzaţie care te încearcă este aceea a ruşinii, apoi simţi cum te mistuie cea mai aprigă mustrare a conştiinţei şi inevitabil îţi spui în sinea ta cu acea voce interioară pe care o descoperi blajină pentru prima dată „Tu să mă ierţi”. Şi nici măcar nu realizezi în totalitate pentru ce îţi ceri iertare. Probabil pentru că ţie îţi lipseşte acea frumuseţe şi că, în meschinul tău, pui răul înainte, prea plin de complexe şi prejudecăţi, fărâme de invidie şi răutăţi gratuite, dar şi un soi de scepticism raportat la propria persoană pe care în nesocotinţa ta îl atribui şi lor. Însă ei, ei nu sunt aşa.. Frumuseţea lor este dezarmantă, surâsul lor îţi descleştează pumnul, căldura chipului îţi topeşte inima, iar în îmbrăţişarea lor abdici. Ei sunt cei care te iubesc dincolo de puterea ta de a înţelege dragostea în toate formele ei. Îţi deschid sufletul şi te fac să ţi-l priveşti cât de minunat îţi poate fi cu o firimitură din dragul lor. Ei sunt cei care făuresc aripi viselor şi te învaţă să zbori. Ei sunt cei care se sacrifică pentru tine şi nici nu ştii să le mulţumeşti că există, căci n-ai învăţat cum se face. Ciudată mintea umană, mai ales în încercarea de a copia felul lor unic de a fi. Frumuseţea interioară vine din suflet, cu ea te naşti pur şi simplu, nu presupune învăţare şi nici exerciţiu. Purtătorul unei astfel de frumuseţi este un stigmatizat, el ştie să ardă în flăcările iubirii pentru oameni pe altarul vieţii, fericirea sa fiind fericirea celor din jur. Cel mai fericit... EU.

Sah la dragoste!?

2010-06-10T13:19:00.000-07:00

Alegerile ne aparţin şi depind în totalitate de fiecare dintre noi, scria un bun prieten cu ceva timp în urma. Era ferm convins că va şti să aleagă încheind un capitol al vieţii şi deschizând unul nou cu toate oportunităţile direct proporţionale cu mărinimia sufletului sau. Acea tărie cu care îşi susţinea teoria nu avea în calcul faptul că trecutul îl va urmări. I-am analizat situaţia la rece, punând în balanţa şi luând în calcul toate variantele ce i-ar fi concretizat viitorul, cu tot cu variabile şi necunoscute, incluzând şi acel „şi dacă..” . Dacă stai să îţi storci şi ultimul neuron, poţi într-o mare masură să stabileşti un viitor relativ al persoanei cât mai aproape de adevăr, cu condiţia să asociezi viaţa cu o tablă de şah în care tu, jucător, vrei să caştigi. Pentru asta trebuie să ştii să acţionezi pentru a determina, angrenând cât mai mulţi pioni şi resurse, atribuindu-le un scop precis în funcţie de capacitatea fiecaruia de a a-l indeplini. Fiecare îndeplinire inducând o reacţie premergătoare faţă de un alt pion care va reacţiona în consecinţă, având efectul scontat mai tarziu. Scopul final, însă, îl ştii numai tu.

Dar jocul de şah este un sport al oamenilor inteligenţi, nu şi îndragostiţi, iar dragostea nu este nici pe departe un sport, cu atât mai puţin un joc al minţii. Pentru a te îndragosti nici măcar nu trebuie să ai un intelect bine dezvoltat. Mai mult chiar, toată inteligenţa îţi este greu încercată în definiri contradictorii şi spulberată în final de un singur sentiment, cel mai de temut prin unicitatea sa, acela de om îndragostit. Contrar oricărei teorii despre învinşi şi învingatori sau dogmă ce ţine de statutul social al individului, în dragoste eşti întotdeauna cel învins. Restul este numai o chestiune de atitudine şi de acceptare.

Tu …ştii şah?

Viitor luminos ca un tăciune stins

2010-06-04T23:13:00.001-07:00

Alergăm pe tot parcursul vieţii după un vis, acela de a realiza ceva. Plecând de la felia de pâine cea de toate zilele pe care fiecare om o are la masă şi până la trăinicia unei relaţii, ne străduim din răsputeri prin toate mijloacele şi cu toată încrederea să ne fie bine. Şi sperăm ca într-o bună zi aşa va fi. Fiecare etapa pe drumul anevoios către împlinire are suişuri şi coborâşuri. Spuneam mai deunăzi că fericirea este o stare relativă a celor care mai ştiu să viseze, că aceasta nu este o constantă a existenţei şi că, de cele mai multe ori, pentru a simţi gustul ei trebuie să te fi scăldat mai înainte în mocirla deznădejdii. Apoi, mai concluzionam că nu există un apogeu al acesteia, căci de fiecare dată după o mare dezamăgire, înarmaţi cu scutul înţelepciunii rezultat din evenimentele anterioare, ne avântăm mai încrezători ca niciodată, croindu-ne drum printre diferitele obstacole în speranţa că o vom atinge din nou. Viitorul îl vedem ca pe o relaţie de perspectivă cu viaţa. Şi cum viaţa este curvă, una pe care nu o poţi schimba ca pe o pereche de ciorapi, încerci sa o modelezi, trăind-o după principii şi valori bine definite, singurul mod în care visele pot deveni realizabile. Teoretic, căci un astfel de viitor este ca un joc de domino ale cărui piese nu îţi aparţin. Un viitor luminos ca un tăciune stins. Ştergem cu buretele şi o luăm de la capăt

Fericirea stă în lucruri mărunte, lucruri pe care dacă le scăpăm din vedere, ajungem să credem că nu suntem fericiţi. Ai ascultat vreodată o melodie care ţi-a dat un sentiment extraordinar de suficienţă? Atunci ai fost fericit… Te-ai bucurat vreodată nespus de o surpriza pe care cineva drag ţi-a făcut-o? Atunci ai fost fericit…

Cristina

Aveam word-ul deschis când a venit Cristina şi m-a întrebat ce fac. Scriu, i-am răspuns..
„- Hmm, bacovianule, viitor luminos ca un tăciune stins? Pare serios şi grav.”
-Da, ca un tăciune stins..

După care m-am ridicat, îndepărtându-mă de masa de lucru. Simţeam nevoia unei guri de aer. Am revenit după câteva minute, timp în care ea, Cristina, a scris în articolul nefinalizat: „Fericirea stă în lucruri mărunte, lucruri pe care…”

Înainte ca eu să mă afund definitiv într-un viitor fără perspectivă, luminos ca un tăciune stins de dragul creaţiei, am zâmbit odată cu gura de aer pe care ea tocmai mi-o adusese. Iar dacă uneori avem momente când nu suntem în stare să vedem pădurea din cauza copacilor, se va găsi cineva drag să ne facă o surpriza plăcută. Mi-am învăţat lecţia de viaţă, fericirea nu vine neapărat de unde speri, ci de unde nu te aştepţi. Astăzi am fost fericit..

Despre dragostea adevarata

2010-06-02T14:14:00.001-07:00

Despre iubire...

Există nenumărate forme în care oamenii se pot ataşa de cineva, însă conform marilor filosofi ai lumii, iubirea adevărată se poate manifesta într-un singur mod. Pasiune, devotament, loialitate, sacrificiu, altruism dus până la extrem, doar câteva dintre elementele constitutive ale unei iubiri adevărate. Aud destul de des vorbindu-se despre iubirea pe care unii dintre bărbaţi o poartă pretendentelor lor, fie ele soţii, concubine sau prietene, ca mai apoi să constat că prin discuţiile lor purtate prin diferite modalităţi de comunicare, reproşurile, înjurăturile, ameninţările ori abuzurile verbale sunt la ordinea zilei. Să fie oare asta iubire? Printre altele, iubirea presupune şi respect, iar în lipsa acestuia, nu prea mai putem vorbi despre iubire. Îmi iubesc soţia şi am o familie frumoasă, îşi spun cate unii, dar nu ezită să se laude cu toate cuceririle lor, fie ele şi într-un cerc restrâns de prieteni. Dincolo de faptul că nu te mai respecţi pe tine, ce respect impui în faţa amicilor faţă de persoana femeii care îţi este alături? Iar dacă tu ti-ai acceptat statutul terfelindu-ţi ego-ul, cu toate că în nebunia ta îţi pari măreţ cu asemenea realizări, nu fă acelaşi lucru şi cu ea. Zâmbetul ei va păli în faţa prietenilor tăi, în mintea cărora ea va deveni o oarecare femeie înşelată dintre multe altele.

Şi totuşi, suntem înconjuraţi de oameni care fac parte din viata noastră, fiecare dintre aceştia suspus greşelii. Şi am atâţia cunoscuţi...

Crima de a fi adolescent-Partea a cincea

2010-05-31T16:51:00.001-07:00

Niciodată n-am fost bogaţi. E drept că nici sărăcia nu ne-a dat afar` din casă, aşa cum salamul de Victoria nu lipsea din frigider şi nici untul pe care îl aduceam cu grijă să nu-l moleşească soarele, fix din camp, în perioada campaniei agricole de toamnă. Primea fiecare elev de la primarie pachetul şi tare ne bucuram să avem unt sau margarină Rama.

Toată clasa ne adunam în camp la cules. Şi diriginta cu noi. Avea şi ea pachetul ei. Eram ca nişte furnicuţe la strânsul de pe urmă, iar cea mai mare distracţie o aveam de fiecare dată când prindeam şoareci pe care îi băgam sub bluza vreunei colege. Ne şi bronzam totodată. La pauza de masă scoteam borcanul cu zacuscă facut de mama şi întindeam pe pâine, o adevarată delicatesă la foamea pe care o aveam. Cam aşa se desfaşurau zilele de muncă patriotică, de voie, de nevoie, şi ne prindea bine. Unii dintre noi aveam deja format un soi de cult al culesului cartofului înca din şcoala generală, când pentru câţiva bănuţi şi un pate de ficat ne înfigeam dis-de-dimineaţă în cizmele de cauciuc şi porneam către IAS-ul din localitate, muncind zi lumină. Aşa mi-am strans bani de semicursieră, cea mai tare ţoaclă, pe care am uitat-o într-o buna zi in faţa magazinului de paine. Abia seara mi-am amintit că plecasem cu ea şi m-am întors pe jos. Şi ce-am mai plans de ciudă. Fraier eu. De fiecare dată când se apropia culesul, tata ne pregatea pentru campania de colectare a hranei cea de toate zilele. Ne intitulam zilieri şi începeam cu Serele, de unde câteva zile căram cu plasa morcovi, ceapă, ţelină şi pătrunjel, şi urma CAP-ul, de unde ne făceam provizii de cartofi pentru la iarnă. Tot aşa, câte 10-20 de picioici în afară de sacul zilnic de persoană pe care îl primeam de la beneficiar. Dupa 2-3 săptămâni eram aranjati. Atât de aranjaţi, că ne permiteam să dăm cartofi pe struguri la schimb, pentru a face şi vreo două damigene de vin. Şi ce mandri eram de noi. Serile de toamnă citeam din tema de vacanţă data de profi şi ziua făceam rezumat pe câmp în pauza de masă. Acei ani ai adolescenţei ne-au format în mare parte ca oameni.

Astăzi avem conturi pe Facebook, hi5 si Twitter, socializăm cu necunoscutii pe Messenger într-un limbaj ce ar revoluţiona pâna şi scrierea cuneiformă, dar nu stăm de vorbă cu parinţii despre problemele reale pe care le întâmpinăm, ei ne sunt dacă nu duşmani, indiferenţi. Hrănim plantaţiile din diferitele jocuri online, ori jucăm Counter Strike până ne sar ochii din cap. Ne deversăm frustrările prin cluburi până dimineaţă, iar când ne amintim că nu ne-am făcut lecţiile, dăm un search pe Google, nici ăla scris corect, căci gramatica ne este străină, şi luăm un rezumat la gata de dragul unei note bune. Nu mai ştim cine a fost Sadoveanu, Rebreanu sau Caragiale, nici Arghezi sau Eminescu, pentru că ei nu au nici capital, nici maşini de fiţe ca să ne fie amici.

Prin clasa a şaptea, la ora de sport, când ne-a salutat profa de educaţie fizică spunând ``Bună ziua, elevi``, tembelu` de mine a raspuns ``Heil Hitler``, că atât m-a dus mintea, asociind etnia profei (săsoaică) cu faptul că Hitler a fo` neamţ. Incomensurabilă gafa! M-a caftit profa, m-a bătut diriga, m-a altoit şi directoru` după ce m-a ţinut o oră întreagă în cancelarie, ca după toate astea să îmi scadă şi nota la purtare! 7, cu multumiri din partea parinţilor care m-au pedepsit câteva zile să nu ies din casă. Totul pentru două cuvinte amărâte, spuse din tărtăcuţa unui adolescent de clasa a şaptea. Astăzi ne înjurăm dascălii, le luăm tot arborele genealogic la spurcat, eventual îi mai şi bruscăm dacă fizicul ne permite, iar noi, oamenii mari, ridicam degetul imperativ: ``Nu ne maltrataţi copilu` şi nu îl supuneţi la rele tratamente, vreţi să rămană cu sechele?``

Mai zilele trecute m-am întâlnit cu profa` de limba română, doamna Peter. M-a ridicat în slăvi mai ceva ca pe propriul copil, aproape elogiind felul în care a ales să mă realizez ca om, împreună cu famila. Era tare mâhnită. Când am întrebat-o ce face şi cum îi mai este, s-a schimbat brusc şi mi-a spus cu o voce scazută şi privirea în pamant că asteaptă să moară de ruşine, că s-a dus totul de râpă în ţara asta!

Erotismul se naşte din încălcarea unei interdicţii tacite.

2010-05-25T06:29:00.000-07:00

Vorbim despre experimente erotice doar pentru a le ucide, pentru a le exorciza. Pentru a putea să treci mai departe, către noi experienţe în care vei pune în joc toată imaginaţia de care eşti capabil. Dar nu te grăbi dacă vrei să scrii despre asta sau să povesteşti. N-ai nici o şansă atâta timp cât nu eşti excitat şi ochii nu îţi sunt atraşi de formele care te îmbie, netrăind plăcerea consumată sau momind-o pe cea care stă să-ţi cuprindă simţurile. Las gândurile acum şi vreau să mă concentrez asupra scrisului. O ascultam aproape indiferent dar privirea îmi aluneca, pervers, cu lăcomie, spre genunchii dezgoliţi neglijent, către coapsa care se ghicea sub marginea fustei, iar nările îmi fremătau imperceptibil în căutarea mirosului ei, încă necunoscut. Mă gândesc că nu-i bine să scriu despre experienţele altora dacă nu le-aş fi dorit ale mele.

Nu-i bine să vorbesc despre femeia altuia dacă nu m-am surprins poftind la ea. Altfel, risc să nasc cuvinte moarte deja, la fel ca şi sămânţa pe care o împrăştii inutil, în palmă, gândindu-mă la ceea ce nu am să posed niciodată. Pândeam încordat momentul în care ea îşi va schimba poziţia picioarelor, fiind totodată amuzat de cum voi reuşi să-mi împart privirea între fumuriul ciorapilor ei de mătase şi sânii care forţau cămaşa la orice întoarcere. Erotismul se naşte din încălcarea unei interdicţii tacite a cărnii, interdicţie de a căuta plăcere doar de dragul plăcerii, dincolo de carne şi de gâfâitul suprem al reproducerii. Femeia ştie bine asta şi atunci întârzie totalitar în acea răvăşire a simţurilor care anticipează orgasmul, înnebunind bărbatul care nu ştie să o urmeze. Pentru că, în orice femeie se ascunde un monstru care se consumă cu gândul la propria posedare, îmbătată fiind de puterea ei de a se reproduce. Şi trebuie să scriu asta pentru a nu uita de pântecul care m-a zămislit. Pentru o clipă m-am ruşinat, căci ştiam că trebuie să-i înfrunt privirea, iar într-o fracţiune de secundă, ea şi-ar fi dat seama, instinctual, la ce mă gândesc.

M-a privit ca şi cum era goală în faţa mea, căci, într-adevăr, ochii mă trădaseră, făcându-mă să-mi închipui formele ei voluptoase şi mai bine, strivindu-mă sub neputinţa de a o atinge. Relaţia bărbatului cu erotismul este una de putere: domini sau abandonezi, stăpâneşti sau te laşi stăpânit. Trăieşti sau mori. Femeia se lasă în voia erotismului său în mod firesc, pentru că acesta o slujeşte fidel, ea trăieşte din poftele şi senzualitatea pe care o transpiră în fiecare moment, este exact ceea ce îşi doreşte:să facă victime. Bărbatul care îşi pierde puterea asupra propriului erotism este pierdut. Şi nu are voie. Trebuie să înveţe să-şi manevreze virilitatea, căci este singura calitate a lui în faţa plăcerii. Plăcerea lui nu trebuie să se dizolve în senzualitatea femeii. Apoi am discutat cu ea verzi şi uscate, eu poate mai conştient ca ea de ceea ce avea să se întâmple. Pentru fiecare experienţă erotică, trebuie să te pregăteşti ca şi pentru o spovedanie. Trebuie să fii naiv, voluntar, lipsit de experienţă. Altfel plăcerea va trece ca o rutină. O banalitate. Experienţa erotică trebuie scrisă sau povestită pentru a te hrăni cu ea, şi apoi uitată. Altfel, în orice femeie vei căuta femeile pe care le-ai avut deja. Profesionişti ai erotismului nu pot exista, poate cel mult trăirea asudată a două organe care se întâlnesc plictisite şi blegi, fără spirit. Într-un târziu, ne-am oprit din povestit, de fapt, povestea însăşi urma să se sfârşească.

Aripi de înger

2010-05-18T12:23:00.000-07:00

Tu poţi să-nduri sentinţa când viaţa te cârpeşte
Cu dosul palmei sale ce aprig te izbeşte
Şi „vinovat” îţi scrie pedeapsa încrustată
Cu litere de sânge: „Să nu renunţi vreodată”?

Tu poţi s-accepţi o soartă ce ţi se-mpotriveşte
Cu tot din jur şi toate zdrobindu-ţi mişeleşte
Şi ultima speranţă pe buze risipită
Cu-al ei prelung suspin: „Mereu cea mai dorită”?

Tu poti. Cuprinde-n palme tot plinul de nevoi,
Şi modelează doruri cu degetele moi,
Şi aripi larg deschise de îngeri adormiţi
Înalţă în văzduhul celor mai fericiţi.

Crima de a fi adolescent-Partea a patra

2010-05-14T10:53:00.000-07:00

Ce poate fi mai frumos decât pitorescul muntelui savurat pe traseele de creastă, cu rucsacul în spate şi prietenii legate la un foc de tabără, printre acorduri de chitară? N-am aşteptat prea mult să vină vacanţa de vară, însă am aşteptat acordul parinţilor, care cu chiu cu vai au acceptat să ne lase să explorăm muntele. Nu era o treabă tocmai uşoară, nici cea a parinţilor şi nici a noastră. Mama s-a lăsat mai greu înduplecată. Cum să-i plece baieţii mai bine de o săptămană de acasă în sălbăticia naturii, pe unde ursul mormăie nestingherit şi lupul îţi rânjeşte mârâind pe după copac? “Şi dacă vi se întâmplă ceva? Dacă sunt oameni răi pe acolo sau cădeţi în vreo prăpastie, cine vă mai salvează?” – spunea mama. O încurajam argumentând că ştim să ne purtăm de grijă, că am primit educaţia atât de necesară supravieţuirii şi că nimic nu ne va opri să ne întoarcem întregi acasă. Ce am dus noi muncă de lamurire cu ai noştri, dar ce am muncit să convingem ceilalţi părinţi, ai prietenilor! Aveam totuşi 15 ani. Că dacă m-aş pune acum în situaţia de a accepta să îmi plece plozii la Cucuieţii din Deal să se hazardeze să facă tot Masivul Făgăraş, traseu de creastă timp de o săptămână, cu siguranţă aş spune NU. Dar parinţii noştri nu erau aşa. Ne-au lasat. Sunt convins, cu inima strânsă. Mircea, Claudiu, Marius, eu şi fratele mai mare. Cu Marius eram de o seamă, ceilalţi doi aveau aceeaşi vârsta cu fratele meu cu doi ani mai mare. E drept că mai fusesem pe Toaca Ceahlăului, la Curmătura Pietrei Craiului şi deseori pe Măgura Codlei, dar noi chiar ne hotărâsem să forţăm limitele. Deseori mă întorc în timp şi revăd acele momente în care am plecat de la poalele Pietrei Craiului cu direcţia refugiul Berevoiescu, un traseu cu urcuş continuu de 12 ore, începutul marii noastre expediţii. Echipaţi cu bocanci, rucsac cu cadru de fier, fiecare având câte 30-40 kg, pachete de mancare, haine şi bomboane, dar şi botelcuţa cu apa, am lasat în urmă padurea de foioase şi pădurea de brad, trezindu-ne pe piscuri golaşe împreuna cu caprele negre. Şi ce mandri eram în vârful muntelui, şi cum ne holbam prin binoclul rusesc adus de tata din fosta U.R.S.S. , de parcă alţii nu mai aveau ce aveam noi! Şi de adevăratelea, aşa şi era! Podragu, Bâlea, Negoiu, au fost cabanele în care am lăsat crâmpeie din veselia noastră, dar şi emoţii şi multă adrenalină când am trecut prin “Strunga dracului” sau pe “La trei paşi de moarte” , zone accidentate cu grad mare de risc.

Tot în vârful muntelui am întalnit pentru prima dată efectul de condens abundent, aflându-ne într-un soi de ceaţă despre care ulterior am aflat ca este nor, că nu înţelegeam noi de ce curg apele ca din burlane pe pelerinele noastre Şi tot acolo, de copil ce eram, aproape că am alergat până la Podragu să gasesc locuri la cabană, iar când am ajuns în faţa construcţiei de lemn, mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am trezit din leşin lins de magarul cabanierului. Primul coniac “Vulturu” l-am servit la Bâlea, stare euforică ce l-a inspirat pe Marius într-o polemică demnă de politica românească actuală, când pe lista de meniu a cabanierului a citit “Conservă peste urs” şi a insistat să comande două porţii cu tot cu labe, spre marea nedumerire a gazdei, care l-a lămurit repede pe prietenul nostru când acesta i-a indicat cu degetul delicatesa din meniu, cum că este vorba despre “Conservă de peşte” Made in U.R.S.S. , fără legătură cu animalul. Abia in ziua urmatoare s-a trezit de-a binelea Marius, când printre pozele făcute cu vechiul aparat de fotografiat s-a descoperit a fi cel mai înalt om din Romania pentru cateva secunde, cocoţat pe indicatorul de traseu ce străjuia Vârful Moldoveanu. Şarmant, cu un umor plin de subtilitate şi foarte haios din fire, privire iscoditoare pe sub lentilele ochelarilor săi, s-a îndrăgostit iremediabil de “Bâţânica”, bucureşteanca pe care o poreclisem aşa datorită stării ei fără de stare, căreia îi cântam la chitară în jurul focului de tabără . Ne-am împrietenit repede cu grupul de la Bucureşti, câţiva studenţi pentru care aveam o mare admiraţie, căci nu oricine făcea o facultate pe atunci! Dooaaamne, şi ce bine mai arătau fetele! În mintea fiecaruia încolţise gândul că trebuie neapărat să intrăm la facultate, măcar că fetele nu erau deloc inhibate. Au dovedit-o când am ajuns la lacul Călţun, loc în care două dintre ele şi-au scos tricourile pentru a se răcori cu apa rece ca gheaţa, acea apă pură şi limpede de munte ce le întariseră nurii şi nouă pantalonii. Adolescenţi… La Negoiu am descoperit că ploşniţele au un miros groaznic dacă le striveşti pe motiv că dorm cu tine în pat la prici. Şi tot pe munte am învăţat că, indiferent de cate ori cad, trebuie să mă ridic şi să plec mai departe, şi că nu îmi va căra nimeni rucsacul dacă obosesc. Şi am mai învaţat că prietenii sunt speciali, unici, că sunt minunaţi când împart ultimul biscuit câte o firimitură pentru fiecare şi drămuiesc gurile de apă din ultima botelcuţă pentru a nu muri de sete până la primul izvor. Claudiu, frumuşelul cum îi spuneam noi, este de ani buni în Anglia, un familist convins. Mircea are propria afacere de succes şi mai fredonează şi acum piese precum “Când te scuturi de zăpadă” ori “Să mergem amândoi la strâns de fân”, melodii ce le cântam pe munte. Marius… s-a stins înainte de vreme, fără ca măcar să îşi poata încheia socotelile cu viaţa, la nici 23 de ani. De fiecare dată când urc în vârful dealului, acolo unde îşi odihneşte tinereţea furată, aprind o lumânare şi citesc: “Şi totuşi, poate, undeva… cândva, ne vom întâlni” . Cuvinte scrise cu litere de mână pe marmura neagră.

Petale de cireş

2010-05-04T11:11:00.000-07:00

Îţi ninge cu petale de cireşi
În luna Mai, când pomii sunt în floare,
Păşind desculţă pe covorul moale,
Sărutul lor pe tălpi să ţi-l apeşi.

Mireasă mi te-mbracă-n dansul lor,
Cu dalbă floare prinsă la ureche
Tu - preafrumoasă fără de pereche,
Zâmbetul tău seduce-ncetişor.

Alai îţi e un stol de rândunele,
Din depărtări venite, să-ti petreacă
Drumul către altar cântând pe-o creangă,
Vestind în crâng nunta iubitei mele.

Dar nu-ţi sunt mire eu, copac cu flori,
Petale-aştern cu timpul ce alină
Ca dorurile ascunse să-ţi devină
O viaţă primăvară în culori.

Cu multumiri Simonei pentru videoclip.

Crima de a fi adolescent-Partea a treia

2010-04-30T14:30:00.000-07:00

Copil rebel, cu acea sclipire guralivă, plină de spontaneitate, aşteptam cu nerăbdare verile toride cu vacanţa cea de toate zilele pentru a pleca împreună cu părinţii şi fraţii mei în concediu. Îmi amintesc cum strângea tata benzina în fiecare lună şi ticsea portbagajul de canistre să ne ajungă pentru un circuit prin ţară. Nu erau mulţi cei care aveau această posibilitate, aceea de a vedea frumuseţile României de la albastrul de Voroneţ şi până la Marea Neagră, Apusenii cu Peştera Urşilor sau staţiunile din Câmpia de Vest. Mama bombănea de fiecare dată când bătrâna dacie se poticnea pe Dealul Feleacului din cauza combustibilului de proastă calitate, că uita de minunata panoramă a Clujului. Vizitam tot ce se putea din pitorescul patriei, iar la întoarcere împărţeam ciocolată şi lame de gumă străină copiilor din faţa blocului. Deseori, poposeam pentru câteva zile la Tăşnad în judeţul Satu Mare, la băi, un alt Felix cu apă termală şi oameni primitori. Şi chiar dacă cei mai mulţi dintre localnici erau vorbitori de limba maghiară, abia aşteptam să cochetam în acel limbaj comun de schimb de priviri cu frumoasele domnişoare unguroaice în costum de baie.

În acele zile am cunoscut-o şi pe Simona, blonda superbă cu ochi albaştri, să fi avut şi ea vreo 16-17 ani, cu care a rămas să ne vedem într-una din serile următoare. Şi cum eram nerăbdători să ne cunoaştem mai bine, am stabilit să ne întâlnim chiar în acea seară. Şi ne-am văzut, ne-am plimbat împreună toţi trei, eu, ea şi fratele meu mai mare, povestind despre vacantă, dar şi câte în lună şi-n stele. Amuzantă, haioasă, cu un simţ al umorului bine dezvoltat, agreabilă, am tot povestit până am ajuns în centrul oraşului. Timpul a zburat pe nesimţite şi nici nu aveai cum să-l controlezi în compania unei astfel de prezenţe feminine. Când la întoarcere pe drumul către staţiune Simona noastră a zărit două faruri alergând gata să mănânce pământul şi a realizat că sunt părinţii ei în maşina care se apropia în mare viteză, a mai apucat să ne spună să fugim, ea făcând acelaşi lucru în direcţia către casă. Noi, adolescenţi cărora nici prin cap nu ne-ar fi trecut ce avea să ni se întâmple, am rămas pe loc, în mijlocul drumului. Şi ce sperietură am tras când şoferul a oprit maşina în dreptul nostru. Sau mai bine zis, când portiera deschisă din mers l-a proiectat pe fratele meu în lanul cu porumb de pe margine, ca mai apoi să coboare huiduma de mă-sa călărindu-ne cu kilogramele ei, dar şi tac-su, un destoinic tractorist în puterea vârstei, care după ce ne-au administrat o corecţie la faţa locului, până să apucăm să deschidem gura, ne-au împachetat ca pe nişte bandiţi jefuitori de vise, în maşină, să ne ducă la miliţie. E drept că, miliţia nu era în curtea lor, locul în care ajunsesem şi în care aveam să fac cunoştinţă cu joarda femeii ascunsă după uşa de la bucătărie, că aşa înţelesese ea să discutăm despre felul inocent în care fiica-sa ieşise cu noi în oraş fără să anunţe acasă. După câteva minute arătam ca o zebra cu dungile de pe spate, sângerând în jungla casei sub urletele leoaicei.

Nu ştiu prin ce minune am reuşit să convingem că fiicei lor nu i-a fost atins vreun fir de păr şi că onoarea acesteia nu a fost pătată, dar ştiu că, osteniţi şi realizând totuşi gravitatea acţiunii lor, ne-au lăsat sa plecam după un timp. Sigur, n-am reuşit să ne convingem şi părinţii a doua zi că fratele meu stătea tot timpul cu ochelarii fumurii pe nas din cauza soarelui şi nici eu că nu îmi scot tricoul să mă bronzez pe o aşa caniculă pentru că nu am chef. Le-am fi spus, însa ne era nouă ruşine de ruşinea noastră. Şi ce s-a mai înfuriat tata când i-am arătat spatele biciuit.. Mamei îi curgeau lacrimile pe obraji de mila noastră şi nu înţelegea ce animal de om nu avusese suflet să ne administreze o aşa corecţie, pe care părinţii noştri nu ar fi conceput-o în veci. "Koszonom szepen", asta a fost tot ce am primit când, în faţa organelor de anchetă, mama Simonei a înţeles că părinţii noştri nu îi vor da în judecată şi nici de sacul lor de faină de grâu nu au nevoie. ,, Îţi doresc să nu ajungi vreodată să simţi ce am simţit eu ca mama!,, - au fost cuvintele mamei înainte să plecăm.

Se uită...

2010-04-27T12:44:00.000-07:00

Pe mine m-ai uitat de bibelou
M-ai şters din carnetelul cu adrese
Şi m-ai tăiat cu vechiul tău stilou
Din cartea inimii să nu-ţi mai pese

Pe mine m-ai uitat, n-ai mai venit
Şi-am numărat secundă cu secundă
Timpul din zori şi până-n asfinţit
Şi nopţi întregi ce sufletu-mi inundă

Pe mine m-ai uitat şi sunt aici
Un munte de speranţă si firesc
Cu mâna-ntinsă aşteptând să vii
Doar din priviri să-ţi spun că te iubesc

Boul Fericit

2010-04-07T04:48:00.000-07:00

Cei mai multi dintre noi suntem casatoriti fie ca recunoastem sau nu, altii prefera concubinajul sau au o relatie de perspectiva. Si ce frumoasa e relatia fiecaruia.. Doar ca, daca nu eu, amicul sau necunoscutul a trecut prin patul tau conjugal, dar tu habar n-ai, chiar daca tu la randul tau te-ai intins in alte cearceafuri. Tu sau el, sau oricare altul, este un bou fericit. De ce spun asta…

Bou pentru ca isi neglijeaza consoarta impingand-o indirect in bratele altuia, bou pentru nu realizeaza acest lucru, bou pentru ca se mai si lauda ca femeia lui ii este clar fidela nefacand parte din categoria celor in cearceaful carora el a intrat, si FERICIT pentru ca este atat de bou, incat e convins ca partenera il crede usa de biserica!

De ce boul e bou in casa lui si alege sa fie taur in locul boului din curtea vecina pentru ca boul de acolo s-a trezit taur la doua case mai la vale? Adica, poti fi un taur atat de bou incat sa nu vezi ca un alt bou stie sa fie taur?

Păcatul meu

2010-03-25T16:03:00.000-07:00

O zărisem de pe vremea când era de-o şchioapă, m-a atras aroganţa afişată ce lăsa să întrevadă un licăr din senzualitatea ce avea s-o întregească în femeia pe care şi-ar fi dorit-o orice muritor... Puştoaică şi mai ales rebelă, sclipitoare şi misterioasă, o adevărată maşină de subjugat suflete!
Şi-i cădeau sub călcâi precum muştele, iar ea nu ezita să strivească... O văduvă neagră în devenire. Şi-atunci, în mintea mea a încolţit gândul, gând ce l-am hrănit cu ambiţii duse la extrem, până acolo unde imaginaţia mea se contopea cu orizontul. Zile de trudă ticluite cu meticulozitatea unui ceasornicar, nopţi între agonie şi extaz, toate menite să-mi aducă certitudini...

N-o iubeam, era jucătorul ideal, femeia prin porii căreia puteam respira aerul îmbătător al înâlţimilor, acolo unde numai cei ce sunt artizani pot ajunge. Versul ei desprins din bucăţi de suflet, scrijelea inimile celor ce-l citeau, iar poemul ofrandă rostindu-i-l pe buze îi mângâia aripile ce-o înălţau către soare, departe de bulgării de pământ pe care femeile îi scormoneau cu ciuda neputinţei de a o putea privi înfloritoare. Am ştiut că i-am topit inima şi mi-am luat picătura cu numele ei, la fel cum am ştiut că indiferent ce avea să se-ntâmple vreodată, avea să mă iubească toată viaţa, pecetluind un inevitabil păcat. Al meu. Topisem iceberg-ul, împlinisem femeia şi-i adusesem pe buze 'te iubesc-ul' mult râvnit. Scăpasem nu doar de dulcea trecere în nefiinţă în mrejele văduvei negre, ci reuşisem să citesc în priviri „vreau să-ţi fiu soţie”... Copil nebun... Nu ea. Eu... Căci mă jucam cu aceeaşi inconştienţă cu sufletul femeii care mă iubea mai presus ca viaţa! Trofeul... Piedestalul strălucitor, al meu, bărbatul, unicul din viaţa ei... şi virginitatea-i de neatins, pe toate mi le-a aşternut în căuşul palmei. Sunt ale tale, aşa mi-a zis...

Şi mi-am dorit să o-ntâlnesc de-adevăratelea... Acelaşi meschin ce avea să ducă la bun sfârşit ce începuse mânat de ambiţii cutremurătoare. Ghemuită într-un colţ al odăii, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, implora să n-aducă glasul roţilor de tren pe şinele ce-mi deveniseră covor de-ngropăciune, căci mărturie mi-au stat vorbe ce au dezlegat misterul enigmaticei ei existenţe. Ea, femeia Primăvară, îşi mângâia zilele-i numărate într-un cărucior cu rotile cu soarele meu, cel pe care i-l făurisem în tot acest timp...
Se spune că, mai devreme sau mai târziu, totul se întoarce împotriva ta şi te izbeşte doborându-te cu aceeaşi intensitate cu care ai lovit. Cu-adevarat, iubeam ce n-aveam să pot atinge vreodată. Doar fierul rece al căii ferate îmi reamintea că încă mai respir.. S-o iert, mi-a îngăimat suspinând, sunt doar o legumă cu suflet, nu îmi ucide păcatul de a te fi iubit! Păcatul ei, păcatul meu..

Crima de a fi adolescent – Partea a doua

2010-03-18T11:51:00.000-07:00

Zâmbeam fiecărei dimineţi împachetând felia de margarină cu miros de magiun de prune sau marmeladă pe care o azvârleam în sacul de pânză strâns la gura cu şnur, îmi încheiam cămaşa în pătrăţele şi o zbugheam pe uşă la şcoală. Tot drumul îmi spuneam că ar fi trebuit să beau totuşi o cană cu lapte din sticla pe care cu greu o obţinusem stând la coada la alimentara de la 4 dimineaţă, bodogănit de babele lipsite de răbdare, însă eram mândru că rezistasem ispitei, căci numai aşa avea sa ne facă mama cozonac la sfârşitul săptămânii. Şi mai visam la caseta originală cu Modern Talking pe care nu aveam bani să o cumpăr, taman în timpul orei de română. Nefastă alegere. Avea profa un talent deosebit de a mă readuce cu picioarele pe pământ atunci când, cu o precizie de invidiat, îmi trântea în numele Tatălui cartea de poezii pe care o ţinea tot timpul în mână, azvârlind-o până la jumătatea rândului de bănci, fără a uita să mă intituleze "Oligofren tâmpit, făcut la beţie". Nu c-aş fi fost singurul pe care îl alinta în acel stil unic, însă eu devenisem febleţea ei. Ne amuzam teribil când folosea pluralul, progenitura acesteia fiind coleg de clasă cu noi. Şi cu toate acestea, învăţam pe rupte. Învăţam şi să îmi necăjesc colegele împodobindu-le podoaba capilară cu bobiţe de hârtie învârtite între buricele degetelor.

"Cine dracu te-o mai lua şi pe tine de bărbat?!" - îmi spunea întorcând privirea frumoasa cu părul ondulat şi negru ca abanosul, şi aluniţa în colţul guriţei, în jurul căreia roiau băieţii precum cărăbuşii în luna Mai. N-aveam să visez că avea să îmi fie soţie peste ani, cum nici ea nu şi-ar fi imaginat că Dumnezeu nu a fost schimbul trei în ziua în care a rostit acele cuvinte. Şi ce fericit eram la ora de dirigenţie! Luam poziţia lumânării până când termina diriga de turuit, cu promisiunea că mă fac băiat cuminte şi că nu mă voi mai uita în veci pe sub sarafanele fetelor în timpul orelor, apoi răsuflam uşurat că am scăpat fără ca părinţii să îmi fie chemaţi la şcoală, că s-ar fi dus cozonacul şi aş fi mâncat pe pâine exerciţiile din culegerile de texte până noaptea târziu. Avea mama o slăbiciune pentru gramatica limbii române. După ea, ar fi trebuit să îmi analizez viaţa sintactico-morfologic. De parcă era vina mea ca fetele aveau sarafanele tot mai scurte cu fiecare zi?

Dup-amiază exersam zdrăngănitul la chitară prin parc, însă numai atunci când nu se vedeau în capătul aleii şmecheraşii dornici să îţi facă chitara guler, iar dacă eram prins împreună cu cei câţiva prieteni, scăpam ieftin promiţând un poster cu Sandra pe care trebuia să îl dau jos de pe perete, cu tot cu aracet, pentru a-l aduce a doua zi in parc. Cu toate acestea eram fericit, concluzionam eu în oracolul în care mă îndrăgosteam de fiecare fata care se semna cu rujul de pe buze. Te şi bufnea râsul, în mintea mea ceream prietenia fiecăreia şi mă imaginam plimbându-mă cu ea de mana, în tenişii cei noi, cu şosete albe şi tricoul cu abţibild cauciucat, tricou pe care urma să îl împrumut de la vreun prieten sas cu neamuri prin Germania. Nu de pomană, că de pomană nici mama nu i-a dat tatălui meu, ci la schimb pe câteva timbre de colecţie din clasorul la care ţineam ca la ochii din cap. Seara plimbam benzile de magnetofon de la un vecin la altul, mai ales la prietenii ai căror părinţi erau la serviciu, şi trăgeam o porţie de break-dance ca la carte, pregătindu-ne pentru următorul chef la care aveam sa mergem. Şi ne distram de minune! Nu şi la ziua Alinei, când tata l-a trimis pe fratele cel mic după noi când ne era lumea mai dragă. Când am fost întrebat unde este televizorul sport, mi-am amintit brusc că i-l împrumutasem vecinei de deasupra la insistentele acesteia, că aşa eram noi mărinimoşi. Nu şi tata, pentru care nu au contat nici rugăminţile de a fi iertaţi, nici faptul că i-am spus că acceptam să ne pedepsească pentru următoarele două luni, numai să ne lase să mergem înapoi la chef. Răspunsul i-a fost atât de sec precum ecoul rugăminţilor noastre "Pe om să îl loveşti când îl doare burta!"
Şi ne-a durut, însă nu de la prafuri şi ierburi, de la alcool şi desfrâu sau nopţi nedormite prin cluburi, aşa cum le sunt durerile tinerilor zilelor noastre, forţând limitele destinului dincolo de bariere cu o năucitoare inconştienţă.

Astăzi la slujba de la biserică mi-a crescut inima cat două pâini să văd atâţia adolescenţi laolaltă, la Sfânta Taină a Împărtăşaniei. Unul dintre ei s-a apropiat de mine si mi-a spus: "Căutam virgula dintre cifrele doi şi cinci.. şi nu am găsit-o, şi l-am găsit pe Dumnezeu pe care îl pierdusem. Douăzeci şi cinci de ani mi-au dat!" Douăzeci şi cinci...

Nevoia de a visa cu maturitatea adultului

2010-03-15T13:45:00.000-07:00

Viaţa este frumoasă, concluzionam mai deunăzi, dacă ai un scop, dacă iubeşti şi primeşti iubire. În tot acest timp am învăţat să nu mă plâng şi cred că am reuşit prin foarte multă ambiţie. Fiecare dintre noi avem un vis, un vis pe care îl păstram într-un colţ tainic al inimii noastre. Unii dintre noi visăm să descoperim un lucru nou sau să ajungem undeva unde nu a mai fost nimeni, alţii visează să călătorească mult sau să fie iubiţi în ciuda defectelor lor. În genere, fiecare visează la ceea ce îi lipseşte. Când realizează astfel de lucruri, în inima fiecăruia se aprinde speranţa că undeva mai există oameni care iubesc dincolo de bariere. Ar putea fi prietenii tăi, vecinii tăi, oameni pe lângă care ai trecut deseori pe stradă fără să remarci ceva deosebit. Mai târziu realizezi că viaţa în doi nu va fi decât un şir de vise pe care încerci să le transpui în realitate, să le dai forma, culoare, să le însufleţeşti. Ce faci pentru a-ţi împlini visele? Dacă ar fi să căutăm o reţetă, aceasta ar avea următoarele ingrediente: comunicare, iubire şi iertare.

Dar reţetele sunt bune în bucătărie, nu în relaţiile de cuplu. Şi unde mai pui că priceperea necesită exerciţiu. Însă foarte puţini ştiu că lucrurile uşoare trebuie tratate la fel ca cele grele, iar cele grele la fel ca cele uşoare. Pentru a izbândi ai nevoie de detaşare în primul rând. Ideal ar fi să reuşim să aplicăm acest principiu în viaţa noastră. Şi pentru a face totul mai uşor este nevoie de respect în relaţia cu partenerul. Şi totuşi, tot norocul este cel mai important. Norocul ţi-l mai faci şi cu mana ta, altfel visele noastre rămân undeva într-un sertar cu amintiri şi le bocim ca pe un mort căruia îi faci pomană atunci când deschidem sertarul. Le scoatem uneori de acolo, prăfuite şi îmbâcsite, gândindu-ne la naivitatea cu care credeam în ele, le privim nostalgic şi le închidem la loc. Viaţa de adult depăşeşte uneori orice închipuire, căci ea începe atunci când devii independent şi ai responsabilităţi. Fiecare dintre noi avem un vis, un risc asumat, pe care îl purtăm cu noi de-a lungul întregii noastre vieţi, uneori chiar fără să simţim asta. Visul îl poţi ţine în tine sau îl poţi elibera, însă nu e suficient dacă nu-i dai aripi, urmând drumul acestuia către îndeplinire. Toate îşi au preţul lor, stă în natura existenţei noastre. În ciuda tuturor obstacolelor întâmpinate, ar trebui să spunem că avem o viaţă frumoasă, întotdeauna raportându-ne la cei mai puţin norocoşi. Sunt lucruri care vin şi lucruri care trec.

Uneori nici nu ne mai amintim de ele, de parcă nu s-ar fi întâmplat, dar acestea ne influenţează. Apoi, altele care par banale şi rămân adânc întipărite în memorie. Şi poate că le-am primit stând cu mâinile în sân, nepăsători, şi nu am ştiut sa ne bucurăm de ele şi să le apreciem, iar acestea se află de cele mai multe ori lângă noi. Dar prin viaţă nu poţi trece aşa, căci ajungi sa te trăiască viaţa, nu invers. Trebuie să lupţi neîncetat. Cum? Să înveţi să ai încredere în tine. Sa devii tolerant, să îţi faci din răbdare un bun prieten, sa faci fiecare lucru, oricât de mărunt ar fi, cu responsabilitate. Să fii deschis, să gândeşti cu maturitatea adultului fără a uita să fim copii, să învăţăm să alegem, alegerile depinzând numai de noi. Ne aparţin. În viaţă ar trebui să ne călăuzim după propriile convingeri. Apoi, când trenul soseşte în gara, să ştii că este al tău şi să te urci.

P.S. Ne meritam fiecare secunda a sorţii. Eu ştiu cel mai bine!

Sursa : Blog Radio Come4me

Scrisoare sufletului meu

2010-03-12T16:17:00.001-08:00

Cum aş putea să trăiesc fără tine, sufletul meu? M-am întrebat retoric agonizând până să îţi scriu. Cum, când nimeni nu m-a învăţat sa fac asta? Cum să pot trăi fără tine, când m-ai învăţat să iubesc dincolo de cuvinte? Cum sa învăţ să exist fără tine, când inspir şi expir cu fiece silabă, cu fiecare şoaptă fremătând atunci când îţi rostesc numele, suflet? Ştiu, dincolo de cuvinte sunt şi gândurile tale, aidoma alor mele, aşa cum deseori îmi spuneai că eşti doar tu cu ele şi că, nimeni probabil, nici măcar eu nu le-as putea desluşi, darămite înţelege. Însă, sunt trăirile noastre..

Şi dacă le-am înţelege... cui ar folosi? Nu-i vina nimănui.. Momentul regretelor tardive ţi-a apus odată cu începuturile pentru tot ce ai reuşit să naşti în inima mea. Iubirea, dragostea, speranţa, frumosul în toate formele sale... Sublimul. Cum aş putea sa regret tot ce-am trezit în fiinţa ta? Nicicând! Să nu îţi fie teamă... Nimic din ce ti-ar putea face rău nu îmi este voia! Iar dacă nu ne este dat sa fim împreuna vreodată... cui ii pasa? Noi am avut mai mult decât toţi pământenii la un loc, chiar de rămânem muritori pe care viaţa îi trage cu picioarele pe pământ.

’’Sufletul meu...’’ Zâmbesc... E acel surâs in coltul guriţei. Nimeni n-a rostit vreodată doua cuvinte mai frumos, cu o voce care să-mi mângâie atât de melodios auzul. Ştii...?! Copilăria iubirii nu are vârstă, nici timp. Copilăria iubirii este eternă. Cel mai fericit.. EU!!

Picaturile de ploaie

2010-03-09T13:44:00.000-08:00

Picaturile de ploaie
De pe chipul tau plapand
Le zaresc ades cu teama
Unor lacrimi tremurand

Preschimbate in durerea
Unui ferecat zavor
Ce si-a pus pecete crunta
Pe cuvantul viitor

Suflete, tu nu stii oare
C-ai atatea de trait..
Si in zborul catre lume
Sa razbesti esti umilit?

Te hranesti cu-amaraciunea
Patimilor de-nceput
Din greseli ce-odinioara
N-ai simtit ca te-au durut..

Sa mai rabzi o picatura
C-un manunchi de vise mii
Parca-n treacat adunate
Printre lacrimi de copii.

Templul mantuirii

2010-03-09T13:11:00.000-08:00

Vazusem iar lumina la apus
Un inger mi-a zambit acolo,sus
Si-am incercat sa il ating cu gandul..
De sub picioare.. mi-a fugit pamantul!

Trecut-au clipe ca si ani din viata
Ce-au apasat povara regasirii
Si nu mai cred,cu lacrima pe fata
Ca voi gasi un templu al mantuirii

Ma-ntorc sihastru in a mea odaie
Pictata-n curcubeu de suferinta
Si-astept sa vina-acea crunta,dihaie
Si nedorita moarte-n umilinta..

Pe lespezi reci m-asez la ceas de taina
Si pleoapele-mi astern un vis frumos
Ce l-am ravnit cu inima curata..
E prea tarziu.. sa-mi fie de folos.

Mi-e dor..

2010-03-08T09:29:00.000-08:00

De nesecate ploi mi-e sufletul pustiu,
De soarele arid mi-e inima brăzdată,
De verdele de Mai, la fel ca altădată,
De-a ta iubire toată, mi-atat de dor să stiu!

De buzele flămânde ce crud îmbracă sarea,
De zâmbetul senin şi ochii tăi ca marea,
De împletit şuviţe îmi e atat de dor,
Ocean îmi e fiinţa, învolburat de mor.

De nopţi cu luna plină şi şoapte de cleştar,
De vocea ta divină, ecoul dulce-amar,
De crângul poalei tale, plecând capul spăşit,
Mi-atat de dor de toate, căci prea mult te-am iubit!

Praf de stele

2010-03-06T23:36:00.000-08:00

Culori pastelate, de vant izgonite..
Zapada cernind prin clepsidra morminte
Ocean de iluzii scaldat chipul sau..
Si doruri arzand focuri de Prometeu

Mirajul iubirii candva implinite
Carari ce tanjesc pasii celei nerostite
Si buzele arse asteptand mangaiere..
Pocal cu venin sarutate de ele

Divan spre-adormire in nenoroc
Pleoape de plumb, impliniri de soroc
Cu praf de stele pe trup risipit
Il plang constelatii, caci mult l-au iubit.

Crima de a fi adolescent

2010-03-06T07:51:00.000-08:00

Cati dintre noi nu am privit inapoi in timp si nu am regretat anumite perioade ale tineretii? Imi amintesc de parca a fost ieri cum atrageam nemultumirea parintilior, a dascalilor, a vecinilor, a oamenilor mari din jurul meu. Si am furat si merele din curtea vecinului. Ce, parca stia sasul de peste drum ca noi dadeam iama in livada lui de pomi, cei din blocul de vis-a-vis? Nici pomeneala, il salutam respectuos cu plecaciuni pana in pamant cand il vedeam pe strada, zicandu-ne in gand: „Da-ti-ar D-zeu sanatate, nenea Hantz, ca bune mere mai ai!” Toamna ii sparleam toate nucile, iar visinele si ciresele nici nu apuca sa le vada saracu, dar nici sa se coaca de-a binelea nu le lasam in luna lui cuptor. Alteori o zbugheam pe deal, iar in drum ne opream la vila altui sas si-i praduiam toate macesele din gard, macese ce urmau sa ne fie munitia in jocul nostru de-a „hotii si vardistii”. Si ne apuca seara pe coclauri, ajungeam acasa si ne rugam sa fie intrerupt din nou curentul gratie directivelor socialiste, si uite-asa o puneam de un „de-a v-ati ascunselea”. Bucurosi nevoie mare ca ne putem piti peste tot, incepand din iarba din curtea scolii si pana in beciul blocului, acolo unde pentru prima data am si vazut cum arata un san de femeie, si terminand cu varful plopului care se inalta pana la etajul trei, locul in care nici mama cercetasilor nu te gasea, ne-ncingeam intr-o adevarata competitie de „primul pune ochii, urma scapa turma” . Si scapam, nebatuti uneori, atunci cand pierdeam notiunea timpului iar tatal meu ne fluiera pe mine si pe fratii mei sa intram in casa. Asa s-a intamplat si in acea noapte de vara, era aproape de Sf. Petru. Sa tot fi fost la inceputul clasei a zecea, iar fratele cel mare ultimul an la liceu. Cel mic, puiul mamei, era deja in casa de cu seara. Noi insa, cei mari, cu tuleii mijiti bine si cu mintile clocotind a fete cu sani ca de mar, ne-am pierdut care cum a reusit printre sarutari pe care abia acum le descopeream fascinante, la fel ca si durerile de toata jena din jurul abdomenului. Si ne-am ratacit pana dupa zece seara, cand primul fluierat al tatalui ne-a scos din visarea amestecului de fluide ale gurilor ce nu mai conteneau sarutandu-se..

„Frate, hai sa mergem ca ne fluiera tata!” Imediat, i-am raspuns fratelui meu. Doar nu murea daca mai astepta un pic, cand era mai dulce imbratisarea.. ca sa nu spun cand reusisem in sfarsit sa ajung sa imi strecor mana pe sub bluzita ei si sa-i simt sanul in causul palmei. Atunci s-a trezit si tata sa fluiere?? Nu stiu cand a fluierat a doua si a treia oara, nici cand a zburat timpul, ca nu mai aveam noi minte decat pentru umflatura din pantaloni si fierbinteala ce ne clocotea prin vene, ca deodata ne-am trezit ca sunt luminile stinse la etaj. Ooops, ne-am mai pupat de cateva ori si fuga acasa. Am sarit cate doua trepte pe scari si... usa incuiata? Nuuu! Si suna la usa, si ciocane, si apare si tata.. Nu singur, ci cu sfanta nuia. Sau curea? Nu mai stiu, nu eram primul , fratele meu incaltase primele lovituri, eu am fugit in jos pe scari. Apoi am auzit vocea tatalui: „Sa veniti in casa cand v-oi chema eu!” Mahniti, imbracati ca la amiaza, ne-am asezat pe banca in fata blocului storcandu-ne mintea cum sa facem sa ajungem in patul nostru, eram deja obositi si visam un loc caldut si somn ca pe o „Eugenia”, alimentul olimpic al acelei perioade.

N-a trebuit sa stam prea mult, inventivi cum eram, am hotarat sa intram in casa prin balcon, escaladand etajul unu pe vita de vie. Zis si facut, fratele meu m-a imbarcat, eu fiind mai slabut si mai mic ca varsta, insa am avut grija sa il conditionez ( daca avea sa ne prinda tata sa ii spunem ca el a intrat ), am intrat pe usa de la balcon care era deschisa direct in sufragerie, apoi in hol, am descuiat usa tiptil si tot la fel de silentios ne-am furisat in patul nostru din camera, aranjati si impachetati de somn, fix in pijamale! Si ce mandri eram de noi, ii pacalisem asa de frumos pe parinti, iar ei habar nu avea, stiau ca odraslele lor stau zgribulite undeva afara in frig. Ha, ha , ha! Prostule, nu mai rade, mi-a spus fratele. Stii ce? Eu zic ca ar fi mai bine sa mergem la ei in camera sa ne cerem iertare si sa le spunem ca am venit. M-am uitat lung la el, avea dreptate. Daca isi faceau griji? Daca s-au uitat pe geamul care dadea catre bancile din fata blocilui si nu ne-au mai vazut, clar s-ar fi ingrijorat. Ne-am ridicat din pat indreptandu-ne catre usa de la camera lor in varful picioarelor. Ca de obicei, fratele meu primul. In momentul in care fratele a apasat manerul usii, pe clanta, acel moment in care fara sa vrei sa aude un scartait de metal si el a vrut sa deschida usa cu „te rugam sa ne ierti” pe limba, tatal nostru s-a infipt in usa ca o vijelie, blocand-o si strigand catre mama: „Hotii, femeie, hotiii!!!” Ce ne-am speriat noi de reactia tatalui, dar ce sperietura au tras ei pana s-au lamurit ca dincolo de usa de la camera lor le sunt progeniturile..

Sigur, a urmat binecunsocutul interogatoriu. Cine, de ce, cum , pe unde , bla-bla, dupa care am fost expediati in ... Oooo, nu, nu afara, si nu oricum!! In pijamale, pe casa scarii in genunchi cu mainile ridicate amandoi, in fata usii de la intrare in apartament. „Stiti ce se intampla acum, nu?”„Vine lumea de la schimbul trei, nu cumva sa vad ca v-ati ridicat de aici sau ca mi-ati plecat, ca nu stiu ce fac cu voi, s-a inteles? Aveti grija, ma uit pe vizor.” Am inlemnit. Nuuu, nu era posibil, cum sa ..? Adica, eu cu fratele meu? Noi, cei care pupam fetele in curtea scolii, care aveam totusi 16 si 18 ani, e drept, neimpliniti, dar oricum. Cum sa fi stat sa rada parintii fetelor pe care le inghesuisem de noi. Din priviri m-am inteles cu fratele meu, probabil ca tata nu constientiza ce inseamna sa fii adolescent ranit in orgoliu, in amorul propriu. Ne-am ridicat si am luat-o la fuga pe scari, am iesit pe usa din spate de la uscatorie si direct printre gunoaie ne-am facut nevazuti. Cum? In pijamale amandoi, eu in sosete, iar fratele in niste botosei crosetati. N-am sa detaliez cum ne-am petrecut noaptea, cum am ajuns inapoi in scara blocului dupa ce am luat la pas tot cartierulu si cum am aterizat pe bloc, nici cum vecinul de la 4 ne alerga in jurul antenei crezand ca vrem sa-i furam amplificatorul pentru bulgari, in schimb am sa va spun ca a fost o noapte in care mi-am tinut fratele in brate de frig, ca dardaiam amandoi la 4 dimineata, ca tot de frig ne-am invelit cu presurile de la intrare ale vecinului care era plecat la mare, ca tot de frig am coborat la intrarea in beci unde ni se parea cald si am ascultat in acea liniste a dimineatii fiecare closet caruia i se tragea apa si faceam pariuri ca este cel de la vecinul X sau Z. A fost o noapte lunga, una dintre noptile adolescentei mele, o adolescenta a unor timpuri mult prea frumoase pentru a nu le zambi amintindu-mi. Nu stiam ce vrea sa spuna, ne-am privit mirati si eu si fratele meu.

Astazi, am intrat in biserica, am deschis usa si spre surpinderea mea, lucru care nu se intampla de obicei, toti pustanii astia care inca se mai numesc „minori”, dar care sunt mai batrani si mai versati decat parintii nostri, stateau in genunchi, sa tot fi fost ei vreo 5-6 la numar, si se rugau. Chiar se rugau! M-a strabatut un fior a nu stiu ce, incercandu-ma acea senzatie de mirare, uimire, iar in linistea sfantului lacas am auzit o voce: „Care esti cu crima aici,sa te rogi cu rugaciunea asta in fiecare zi,ai inteles?”

Zmeurica

2010-03-06T07:42:00.000-08:00

Rumena in obrajori,
Pe-o codita atarnata,
Inocenta zmeurica..
Gura ursului s-atraga.. n-a gandit!

Nici el, pesemne...
Ca nu e lucru de saga..
Un sarut a vrut sa-i fure,
Sa ii fie tare draga.

Bietul urs,cu-a sa dorinta,
Foamea de nestavilit,
Opintit de frumusetea-i..
Pofta-n cui si-a priponit!

Cum sa furi asa mandrete
Ce si soarele o scalda?
Far` sa vrei te-ndragostesti
De dulceata-i aromata!

S-o culeaga, ar rani-o..
Sa o lase.. ar risca!
Cum ar face,tot nu-i bine
Pentru zmeurica sa.

Da` nu-i "urs", ce mama naibii!
Daca altu`, mai de soi,
Vine sa-si umple gurita..
Cin` i-o mai da inapoi?!?

Hotarat, culcus isi face,
Chiar acol` in luminis..
Sa se sature privind-o
Cu privirea lui piezis.

www.poezii.biz-Zmeurica

Suflet izbăvit

2010-03-05T23:09:00.000-08:00

Indragostit ca azi n-am sa mai fiu nicicand
Cu-al ei suras icoana, ce-l port cu mine-n gand
Imaginea-i preasfanta cu ochii blanzi si verzi
Ti-apleaca fruntea-n ruga, o idolatrizezi.

De neatins ai spune.. faptura minunata
Iti smulge dor si doare, s-o strangi la piept odata
Si te caiesti cu suflet la bunul Dumnezeu
Pe ea s-o crute soarta, de te-a dorit mereu.

Caci tu, pagan din fire, cel ce-ai razbit razboaie
Ti-e inima zdrobita, te strange, te-nconvoaie..
Un zambet de copila, suav, neprihanit
O lacrima de inger, un suflet izbavit.

Destăinuirile artizanului

2010-03-05T22:54:00.000-08:00

Am ales să scriu. Nu acum, s-a întâmplat cu mult timp în urmă, considerând scrisul cel mai bun remediu în tratarea rănilor sufletului. Când vorbim despre lucruri iraţionale, aşa cum numai sufletul e meşter în a le făuri, alegerea cuvintelor cât şi înşiruirea lor pe hârtie a fost întotdeauna o problemă. Ori sensul acestora nu coincidea cu ce exprimă sufletul, ori profunzimea trăirilor era mult peste cuvintele sărace. Apropiindu-te oarecum de adevăr prin natura scrierilor, reuşind în parte să creionezi zbuciumul, umilinţa, dragostea şi frica, agonia şi extazul, realizezi că eşti înzestrat cu capacitaţi pe care nu le are oricine, chiar daca cei mai mulţi le pot simţi cu intensitate, fiecare în felul său. Priceperea, iscusinţa de a-ţi scuipa sufletul în afara unui urlet şi a lacrimilor, dar şi de a vedea în inimile celorlalţi, ţin în parte de exerciţiu.

Insă harul, harul este unic. Cu el nu doar vezi, ci atingi, modelând în parte sau în totalitate după chipul sufletului tău. Uneori, acurateţea modelarii este atât de mare, încât schimbările ce survin te marchează pe întreaga viaţa. Aceşti artizani din mâinile cărora ies adevărate opere de artă, stăpânesc arta echilibrului în realizarea creaţiei, fiind esenţial să nu se implice decât atât cât să însufleţească noua formă a frumosului. Rareori, artizanul, furat de pasiunea cu care modelează, dar şi din dorinţa de a-şi desăvârşi opera, forţează limitele dezvoltând energii cu mult peste puterea de asimilare a sufletului supus procesului de transformare, energii ce pot influenţa negativ şi care pot lăsa sechele. Efectul devastator se va produce în momentul în care reacţia este pozitiva şi artizanul nu este pregătit mental să îşi admire opera, impactul fiind iminent. Ei ştiu că pentru a-ţi putea contempla creaţia ai nevoie să poţi privi cu tot sufletul într-un simbiotic perfect cu mentalul. Surprins în afara echilibrului, artizanul se va îndrăgosti iremediabil de creaţia sa, conştient de rănile ce îi vor sângera direct proporţional cu profunzimea modelării intru desăvârşire, va încerca să le opereze pe suflet deschis.

Cu meticulozitatea unui chirurg, având certitudinea că un eşec îl va arunca în abisul sufletelor rătăcite, va forţa din nou limitele. Nici durerea de nesuportat şi nici spasmele fiecărei atingeri ale bisturiului conştiinţei nu îl vor opri. Îşi va împunge jumătatea sufletului şi îşi va picura cu legământ tot harul dătător de viaţă în sufletul făpturii ce i-a furat inima, ca atunci când el nu va mai fi, priceperea, iscusinţa şi harul modelării frumosului să dăinuiască.

Pietre de moara

2010-03-03T22:50:00.000-08:00

Pietre de moara

Cine ar putea să spună cum este prima oară
Cum să-l accepţi, să-l porţi, în suflet ca povară
Când el ţi se-nfiripă un dulce sentiment
Şi-l scrii ca pe-o iubire-n al vieţii pergament

Cine ar putea s-aleagă ce dor să-l împlinească
Din depărtări de-apare cerşindu-ţi să iubească
Şi-n piept iţi scrijeleşte cu litere de sânge
De nesecate lacrimi în suflet iţi va plânge

Cine să poată oare.. să-ndure atâta chin
Să îi zâmbească vesel amarului-pelin
Să moară-ncet pe lespezi de zbucium însetate
Cu-a sa speranţă vaga de mare nedreptate

Cine ar putea sa strige crezând la nesfârşit
Închis în glob de sticlă să fie auzit
Când linişte-i apasă pe cei din jur, pe toţi
Ce altă închisoare mai aspră să suporţi?

Cine-ar putea? Un suflet, zdrobind pietre de moară
Iubind tăcut, umil, cu patima, să-l doară
Până-n văzduh, la ceruri, de-o mie şi-napoi
Astăzi mai mult ca ieri, tu pentru amândoi.

O inima-ntr-o viata

2010-03-03T10:10:00.000-08:00

O inima-ntr-o viata

Cine spunea că inima nu doare?
Că n-are suflet, gând, înfăţişare…
Că nu cuprinde cât e ea de mică...
Un univers întreg? Să nu mai zică!

O inimă-ntr-o viaţă e o floare
Ce îşi deschide larg petale către soare,
Se bucură de fiecare mângâiere...
Iar soarele o iubeşte şi nu cere.

O inimă-ntr-o viaţă-i poezie...
Ce-aşterne pâlpâirea-i pe hârtie...
În stihuri de speranţă dătătoare...
Şi orb şi surd, le simţi cu încântare.

O inimă-ntr-o viaţă îmi eşti TU...
Întregul univers şi sufletul...
Un câmp de flori şi-o mie de petale,
Izvor de poezie…îmbrăţişării tale.

Esenta vietii-Cum să exist fără tine?

2010-03-03T09:09:00.000-08:00

Timp neprielnic, încătuşând secunde. Secunde încremenite, asemeni picăturilor de ploaie zdrobite pe caldarâm. Ploi de lacrimi ce îţi inundă fiinţa în clipe de cumpănă şi doruri mistuitoare ce ucid marile speranţe. Căutări...

Se spune că sufletul nu moare niciodată, la fel cum niciodată nu va înceta să îşi caute jumătatea. Cugetările sunt de prisos, întrebările mai mereu aceleaşi, fără răspuns. Unui suflet nu ii poţi dicta, nu-i poţi impune limite şi nu îl poţi învăţa nimic din ce este pământesc. Nici măcar nu i te poţi împotrivi, oricât te-ai zbate în încercările tale. El işi va urma calea, iar când îşi va găsi jumătatea, o va iubi dincolo de raţiunea de a fi, devenind inseparabili. Este esenţa vieţii.

Cum să trăiesc fără tine, sufletul meu?! Cum să exist fără tine?

Învaţă-mă să îţi urmez calea!

Învaţă-mă să îţi ating paşii pe cărările numai de tine ştiute!

Învaţă-mă să zâmbesc vieţii cu tot seninul tău!

Învaţă-mă sa sper dincolo de cuvinte!

Învaţă-mă să mă ridic, dă-mi aripi către înalt şi ocroteşte-mi zborul!

Învaţă-mă să trăiesc prin tine!

Firimituri de suflet.. Tu ştii ce e fericirea? Dar jumătatea sufletului? Fericirea este o stare relativă a celor care încă mai ştiu să viseze, iar jumătatea sufletului.. este cel mai frumos vis pe care nu vom şti nicicând să-l trăim în realitatea noastră, căci suntem prea slăbi să învăţam să ne trăim propriile vieţi.

Penita sufletului

2010-03-03T09:03:00.000-08:00

Am inmuiat penita in lichidul vascos din calimara. Avida parca, si-a invaluit stralucirea c-o mantie d-un albastru cenusiu.. si a tacut. Ea, penita.. Am privit-o indelung zemuind, pana luciul a disparut, lasand loc aridului mat. N-a vrut sa scrie.. A refuzat.. Sau nu mai stie? Sau poate eu nu mai stiu? Apoi, am privit in gol.. Nici macar penita nu ma mai asculta.. Cum sa scrie ea ca mi-a incaruntit tampla sufletului? Cum sa vorbeasca despre tristete si suferinta? Ce trairi terfelesti cu-atatea suspine? Ii simti apasarea buricelor degetelor si, supusa, sorbi nectarul dulce-amarui al calimarei..

E dragoste si doare, suflete!!
..a fost primul gand al penitei asternut pe albul imaculat al hartiei. Pfuaaai, cum imi vine sa sar in sus de bucurie si sa topai chicotind apasat pe fiecare litera, sa-mpletesc cuvinte nerostite pan-acum si-auzite vreodat' de cineva!! Sa strig cat pot de tare imi vine!! Chiar tu?!? Iubesti!

Suflete, tu nu stiai ce-i dragostea? Si nici ca iubirea-i zbucium? Nu-ti terfeli speriat trairile cautand raspunsuri, caci dragostea nu-ntreaba. N-ai sa poti alege cum sa te iubeasca si nici cat. Te-nvaluie si te mistuie innebunitor de incet, iar tu tre' sa fii pregatit s-o primesti si sa-i oferi inzecit pentru a nu te rapune.. Si suspinul? Hm... Preda-l ratiunii de a fi. Cum, nici macar nu ar avea importanta. Existi, traiesti, esti viu, suflete! Si mai ales.. iubit. Si nu-i zambi trist penitei preferate. Cu atata drag iti scrie tot ce tu n-ai stiut.