Penita sufletului

Deseori am senzaţia că oricât de bine aş încerca să fac un lucru în raport cu altă persoană, lucruri care să reflecte bunătatea, mă urmăresc gânduri care muşcă precum câinii din conştiinţa mea, hăcuind-o şi ştirbind-o, o luptă acerbă în care conştiinţa cade răpusă cu ultimele-i cuvinte pe buze: “Eu nu am voie sa fiu asa”. Şi-atunci, în rânjetul jivinelor, te regăseşti răzbunator, potolindu-ţi setea satisfacţiei odată cu atingerea scopului. Sunt doar fracţiuni de moment ce-ţi întunecă oglindirea frumosului pe care îl reprezinti în esenţă, căci, conştiinţa va birui într-un final, lăsând loc golului amar al regretelor. Să fie câinii conştiinţei rezultatul propriilor frustrări sau un mod de apărare, parte din mecanismul perceperii celuilalt, independent de voinţa noastră?

Avem deseori tendinţa de a ne închide în propria carapace atunci când lucrurile nu merg cum trebuie, ajungând să devenim introvertiţi pe o perioadă determinată, cu toate că o atât de mare nevoie de atenţie. Indiferent că vorbim despre dezamăgiri, lipsuri, nevoi neîmplinite sau insuficienţe, închidem orice formă de comunicare cu cei din jur. O astfel de alegere ne afectează pe viitor, subconştientul acţionând ca sistem de apărare până la limita de a deveni străini de noi înşine, pierduţi în spaţiu şi timp. Şi totuşi, de ce alegem singurătatea ca soluţie de rezolvare când avem alternativa?

Tu de ce îţi iubeşti soţia? Pentru că o iubesc, a venit răspunsul. Bine, şi de unde vine răspunsul? Din suflet, mi s-a spus. Dar ce este sufletul? Am întrebat în stânga şi în dreapta. Acelaşi răspuns de fiecare dată, acelaşi gest de ridicat din umeri urmat de răspunsul: “Sufletul este suflet” . Şi câţi dintre noi nu ne-am plâns de nenumărate ori că ne doare. Sufletul, componenta spirituală a persoanei umane, creată de fiinţa divină, căreia îi poartă şi chipul; raţiunea şi libertatea. Raţiunea nu vine din hoitul numit creier ca şi mâna sau piciorul, organe de altfel, ci din spirit. O persoană completă înseamnă suflet şi trup laolaltă. Numai aşa poţi coexista alături de celălalt. Când te îndrăgosteşti, în prima fază nici macar nu te gândeşti la plăcerea trupească, ci la cât de minunată este persoana respectivă, sufletul este cel care raţionează afinităţile. Ulterior se descătuşează atracţia sexuală, cea care o completează pe cea spirituală, sufletească. În perioada tinereţii facem cu toţii aceeaşi greşeală. Barbaţi fiind, ne căsătorim sau avem relaţii sub impulsul atracţiei fizice pe care o confundăm cu dragostea. Este frumoasă, delicată, sociabilă, are un zâmbet minunat şi ne simţim bine în prezenţa ei, având acel confort psihic dat de faptul că ne aparţine. Defilăm cu ea la braţ, cu fruntea sus şi pieptul înainte, şi nu ezităm să-i spunem atât ei cât şi apropiaţilor că o iubim. Dar oare ştim cu adevărat ce înseamnă să îţi iubeşti soţia şi mai ales DE CE?

O iubeşti pentru că îţi tolerează fiecare rătăcire, pentru că îţi suportă momentele de răceală, o iubeşti pentru că ştie să zâmbească în faţa fiecărei încercări şi pentru că are puterea să îşi deschidă braţele atunci când nimeni nu o va face, o iubeşti pentru că ştie să te ridice la rang de soţ de fiecare dată când te zbaţi sub încătuşarea propriilor gânduri, o iubeşti pentru că ştie să îţi fie răspunsul la toate întrebările ce te macină. O iubeşti pentru fiecare clipă pe care o sacrifică pe altarul căsniciei de dragul tău. De ce, pentru că odată cu maturizarea relaţiei, ajungem să cunoaştem calităţile reale ale persoanei alături de care convieţuim. Iubirea nu este un foc de paie, un moft sau o iluzie din perioada adolescenţei. Iubirea este sentimentul suprem care se solidifică odată cu trecere timpului între doi oameni. Este sentimentul care îţi conferă stabilitate şi îţi întregeşte rostul.