PostHeaderIcon Crima de a fi adolescent-Partea a şaptea


O vorbă din bătrâni spune că bătaia-i ruptă din rai, iar în materie de vorbe bătrâneşti, am fost dintotdeauna cel care s-a lipit de ele până-n măduva oaselor. Cum să uit eu cureaua din piele a tatălui meu, cu care ne plesnea când şi când, alergându-ne în jurul mesei din sufragerie? Cum să uit de sfânta lingură de lemn ce ne altoia pe noi, adolescenţi în plin proces de transformare, peste umerii vanjoşi, atunci când ne scoteam din pepeni parinţii? Noi chiar eram copii buni, numa` că ne mai lua valul câteoadată, iar dacă valul ăsta ne ţinuse din clasele gimnaziale şi până la liceu.. era vina noastră, a mea şi a fratelui meu? Curgeau belelele gârlă, căci inventivi cum eram, nu scăpam nicio ocazie să facem tot ce ne trecea prin cap. Actor sau preot ar fi trebuit să mă fac, aşa îmi spuneau rudele. Actor pentru că reuşeam să mimez cu brio suferinţa şi să inspir milă, dar şi pentru că imitam actori celebri, iar preot pentru că îmi permitea vocea, iar lucrul acesta ieşea în evidenţă în preajma sărbătorilor de iarnă, când plecam cu trupa de colindatori pe la casele oamenilor, moştenind astfel talentul părinţilor. Dar cum rudele mele nu au avut niciodată veleităţi de ursitoare, m-am trezit într-o bună zi în slujba statului, la fel ca fratele meu mai mare, poliţist. Dar asta este o altă poveste..







Ce copil nu-şi doreşte să aibă propria ambarcaţiune, frumos finisată şi lăcuită, construită în detaliu? Admiram fiecare bărcuţă în miniatură la “Casa pionierilor” şi visam să avem una proprie. Între timp, exersam concursurile cu beţe de chibrit prin apa din canalizarea din faţa blocului, atunci când prin capacul canalului cu 6 găuri ţâşnea apa ca dintr-o fântână arteziană. Ne adunam toţi copiii, aliniam beţele de chibrit la start şi incursiunea bărcuţelor cu catran devenea o adevărată aventură printre suvoaiele de apă ticsite de resturi menajere. Nu mai conta că ne udam până la genunchi sărind peste bordură, importantă era competiţia şi mândria de a fi printre câştigători. În acea zi de toamnă am pierdut locul pe podium nu din cauza nepriceperii mele de a înlesni avântul băţului de chibrit, ci din cauza faptului că am fost plăcut surprins să găsesc un balon plutind pe apă. Cum baloane nu găseai nici măcar la ziua vreunui vecin, am băgat mâna în apă şi bucuros l-am scos, după care l-am scuturat bine şi, cu voioşie, mi-am împins tot aerul din plămâni prin buzele lipite de cauciucul răsucit pe margini, umflându-l în întregime. I-am făcut un nod ca aerul să nu mai poată iesi, după care, alergând printre copii, am început să strig în gura mare: “Am găsit un baloooon! Uraaaaa! Ce supeeer! Şi nu e spart, e buun!” Şi ţopăiam atât de fericit, că am uitat şi de barcă şi de competiţie! Fericirea mea n-avea să dureze mult.. Tot entuziasmul meu a fost curmat de strigătele mamei, care iesită pe geamul de la bucătărie, încerca să îmi explice că acel balon e plin de microbi şi alte boli, să nu-l mai bag în gură: “Aruncă-l măi copile, o să faci bube la gură! Tu nu vezi din ce apă mizerabilă l-ai luat?” Sigur, eu nu văzusem nici măcar că este un prezervativ, pentru că nu ştiam cum arată unul, iar mama nu ar fi pronunţat în veci cuvântul pentru a mă lumina. Şi chiar am întrebat de ce este aşa decolorat balonul... Clar nu din cauza apei, dar aveam să aflu asta mult mai târziu..

Uneori, când trec prin faţa blocului în care am locuit atâţia ani şi se întâmplă ca din canalul din susul străzii apa să ţâşnească din nou ca o fântână arteziană, îmi fac loc printre copii, mă uit de jur-împrejur, scot discret un pai de chibrit de prin buzunare, îl aşez pe apă şi privesc competiţia cu propriul trecut de la distanţă. Şi zâmbetul de pe chipul meu trădează nostalgia acelor vremuri. Cândva, voi avea propria mea ambarcaţiune, îmi spun şi-acum...



PostHeaderIcon În fiecare zi cu dragoste..


Nu pentru c-a trecut şi nu mai vine,
Nici pentru însemnata zi din calendar,
Nu pentru înălţimi ce le-am atins cu tine,
Nici pentru noaptea ce-a lăsat un gust amar.

Nu pentru că mi-ai fost un strop de bine,

Nici pentru ce ai luat sau nu am dat,
Nu pentru gândurile aşternute-n rime,
Nici pentru c-am iubit cum alţii n-au visat.

...................................
.............................

Nimic vei şti.. sau nu, din câte se cuvine,

Ţi-or spune trandafirii-n petale peste ani,
Pe drumul către casă, şoptindu-ţi pe alee,
Dragostea iartă zilnic.. o viaţă, la mulţi ani!


PostHeaderIcon Am hranit vise cu ghinda si neghina..


..şi pe amândouă le-am iubit la fel cum iubesc viaţa. Pe fiecare la rândul ei. M-am întins zile-ntregi şi nopţi de-a rândul după Ghinda, rătăcind priviri prin pădurea în care crescusem împreună. Am plâns de fericire şi am zâmbit îngropând dureri în lungi aşteptări menite să ne aducă împreună. Când a venit vremea să o ating, am întins mâna... Ce luciu! Ce formă uluitoare! Ce... cădere pe pământ a avut alunecându-mi printre degete...





A mai trecut un timp, timp în care nu am ridicat capul din pământul din care Ghinda nu s-a mai trezit. I-am fost copacul credincios. Numai buruienile şi-au făcut loc . Dintre toate, Neghina s-a hrănit din plin cu lacrimile mele, apoi mi-a spus că, dacă am să continui, va creşte până nu voi mai putea vedea nimic. Şi atunci, copleşit şi fără scăpare, o voi iubi pe ea. Cine stătea să se uite la o neghină şi să-i dea crezare? Eu nu. Am privit indiferent, fără să observ când a crescut şi s-a înfăşurat în jurul meu, oprindu-se în dreptul inimii şi dictându-i ritmul în care avea sa bată. Şi a bătut aşa cum şi-a dorit, cu iubire. Când am simţit că mă sufocă, am desprins-o din pieptul meu şi cu toată dragostea mărturisită am azvârlit-o cât colo în speluncă să nu-i mai gust otrava. Neghina mai trăieşte şi acum căutând stejari falnici pe care îi vlăguieşte de sevă. E atât de mare pădurea.. Eu mi-am adâncit rădăcinile să nu mai aud vântul aducător de cuvinte deşarte.

PostHeaderIcon Dor de libertate



Visez la tine, libertate,
Ca un muribund la împăcare,
Ca o femeie ce nu poate..
Copilului să dea născare.

Ca bobul ce-aşteaptă o vară

Să fie spic de grâu în dar,
Ca cea lăsată tristă-n gară
Torcând doruri de dulce-amar.

Visez la tine, libertate,

Ca un menestrel dup-o chitară,
Te înconjor în castitate,
Cu serenade lungi de seară.

Aş vrea să pot, nu ca amantă,

Să-mbrăţişez viaţa cu tine,
Cununi pe creştet să îţi pun,
Să mi te am la rău şi bine.

Visez la tine, libertate,

Ca un pământean la nemurire,
Pe buze mi te-aduc cu şoapte
Când mă trezesc din adormire..

PostHeaderIcon A iubirilor strânsoare




Mă-nţeapă inima şi-acum,
Se strânge cât e ea de mare
Luptând cu viaţa, nu ştiu cum,
Căci am lăsat-o de nebun
Prin a trăirilor vâltoare.

Palpită izgonind suspine
Cu rugă către ursitoare,
Să-i curme-a dorului cruzime,
Că nu e nimeni să-i aline
Plesniri de bici usturătoare.

Să fie preschimbată-n piatră,
Departe azvârlită-n mare,
De o vei căuta vreodată
Să n-o găseşti, c-a fost iertată
De a iubirilor strânsoare.

PostHeaderIcon Dragostea şi tăietorul de lemne



Dragostea ca un bonsai? “Da, Dragostea e un bonsai, e o carte cu copertă roz”, mi-a spus Cristina, colega mea. Şi eu n-am citit-o? E timp.. Dragostea ca un bonsai, tare mult mi-a plăcut asemănarea. Firavă, sensibilă, necesită atenţie, trudă, sacrificiu şi pasiune din partea “grădinarului”. Dar mai ştiu că şi grădinăritul este o artă şi puţini sunt cei care, cu măiestrie, ştiu să-şi ocrotească şi să-şi menţină vie pasiunea. Pe cât de simple sunt cuvintele atunci când le aşezi pe hârtie, pe atât de complicat devine grădinaritul când nu ştii pe ce să pui mâna mai întâi: pe stropitoarea din care să picuri şoapte de dor sau pe lopăţica în întrebuinţarea căreia intră rememorarea şi aducerea la lumină a fiecărui moment trăit cu intensitate. Dac-ar fi să vorbesc din cărti, aş fi un ilustru promotor al iubirilor perfecte, însă grădinaritul în dragoste nu este aşa. Cum să-i mângâi fiecare frunză cu picuri din roua iubirii şi gândul la toamna ce va să vină? Cum să-i păstrezi strălucirea când vara s-a dus lăsând loc toamnei reci şi pustii? Să rupi frunza şi s-o conservi în ierbarul inimii până la anul? Cui i-ar folosi o frunză uitată între filele de carte, în dreptul careia să scrii eventual cu peniţa sufletului “Dragoste de-o vară ” ? De parcă, pusă într-un pahar cu apă la venirea primăverii ar renaşte odată cu ea?


Grele şi zbuciumate anotimpuri pe frunţi încreţite. Îmi amintesc şi-acum zâmbetul ei întinzând ridurile cu arătătorul. “Nu mai sta aşa-ncruntat..” Dar cum, când toată vara ai fost un tăietor de lemne, nu un grădinar?

PostHeaderIcon Fericirea, un pastel de culori




Omul își poartă sufletul pe unde îl duc pașii, știam până de curând. Și mai știam că el este cel care îi oferă, bucurându-l sau amărându-l în același timp atât cât poa` să ducă el cu taine de nedeslușit. Mi-a fost dat să fiu unul dintre cei care s-au aflat acolo, să ating lacrimi de fericire și să mângâi priviri a caror gingășie îti topesc inima. Și-atunci am știut. Sufletul își poartă omul în vâltoarea vieții, nu invers. Am înțeles acest lucru pentru că l-am simțit. Trebuie să fii acolo să poți vedea dincolo de cuvinte și de tot ce ți-ai putea imagina. Cu nodul din gâtlej, buimac de repeziciunea derulării evenimentelor și sub apăsarea covârșitoare a acelui ``mi se-ntâmplă chiar mie``, direct pe suflet, am suflat adieri pe fierbințeala fiecărei lacrimi rostogolită pe obraji. De ce-s oamenii atât de frumoși? Cine le creionează sensibilitatea? Cine le naște în piepturi fericirea în pastel de culori? Cine-i acel plin de har? Să vină să-i sărut talpa piciorului cu lacrimi de fericire! Înmiit, căci merită cu prisosință! Cu adevarat, fericirea stă în zâmbetul celor din jurul nostru, dragi nouă.


PostHeaderIcon Marile iubiri,câinii conştiinţei şi carapacea singurătăţii



Deseori am senzaţia că oricât de bine aş încerca să fac un lucru în raport cu altă persoană, lucruri care să reflecte bunătatea, mă urmăresc gânduri care muşcă precum câinii din conştiinţa mea, hăcuind-o şi ştirbind-o, o luptă acerbă în care conştiinţa cade răpusă cu ultimele-i cuvinte pe buze: “Eu nu am voie sa fiu asa”. Şi-atunci, în rânjetul jivinelor, te regăseşti răzbunator, potolindu-ţi setea satisfacţiei odată cu atingerea scopului. Sunt doar fracţiuni de moment ce-ţi întunecă oglindirea frumosului pe care îl reprezinti în esenţă, căci, conştiinţa va birui într-un final, lăsând loc golului amar al regretelor. Să fie câinii conştiinţei rezultatul propriilor frustrări sau un mod de apărare, parte din mecanismul perceperii celuilalt, independent de voinţa noastră?

Avem deseori tendinţa de a ne închide în propria carapace atunci când lucrurile nu merg cum trebuie, ajungând să devenim introvertiţi pe o perioadă determinată, cu toate că o atât de mare nevoie de atenţie. Indiferent că vorbim despre dezamăgiri, lipsuri, nevoi neîmplinite sau insuficienţe, închidem orice formă de comunicare cu cei din jur. O astfel de alegere ne afectează pe viitor, subconştientul acţionând ca sistem de apărare până la limita de a deveni străini de noi înşine, pierduţi în spaţiu şi timp. Şi totuşi, de ce alegem singurătatea ca soluţie de rezolvare când avem alternativa?





Iubirea de azi, trecutul de mâine.. Făcând o retrospectivă, marile iubiri au urmat acelaşi drum.
S-au născut, au înflorit, au atins apogeul şi au murit într-un final, timpul fiind relativ. Şi n-am întâlnit încă pe cineva să îmi spună că iubirea sa nu a murit. Ca dovadă stă cea de a doua mare iubire a sa. Şi vor continua astfel încât firescul existenţial să îşi urmeze cursul. De ce alegem să iubim, să hrănim o dragoste către apogeul acesteia, când suntem conştienţi că îi vom aşeza flori pe mormânt într-o bună zi?

PostHeaderIcon De ce te iubesc, soţia mea..


Tu de ce îţi iubeşti soţia? Pentru că o iubesc, a venit răspunsul. Bine, şi de unde vine răspunsul? Din suflet, mi s-a spus. Dar ce este sufletul? Am întrebat în stânga şi în dreapta. Acelaşi răspuns de fiecare dată, acelaşi gest de ridicat din umeri urmat de răspunsul: “Sufletul este suflet” . Şi câţi dintre noi nu ne-am plâns de nenumărate ori că ne doare. Sufletul, componenta spirituală a persoanei umane, creată de fiinţa divină, căreia îi poartă şi chipul; raţiunea şi libertatea. Raţiunea nu vine din hoitul numit creier ca şi mâna sau piciorul, organe de altfel, ci din spirit. O persoană completă înseamnă suflet şi trup laolaltă. Numai aşa poţi coexista alături de celălalt. Când te îndrăgosteşti, în prima fază nici macar nu te gândeşti la plăcerea trupească, ci la cât de minunată este persoana respectivă, sufletul este cel care raţionează afinităţile. Ulterior se descătuşează atracţia sexuală, cea care o completează pe cea spirituală, sufletească. În perioada tinereţii facem cu toţii aceeaşi greşeală. Barbaţi fiind, ne căsătorim sau avem relaţii sub impulsul atracţiei fizice pe care o confundăm cu dragostea. Este frumoasă, delicată, sociabilă, are un zâmbet minunat şi ne simţim bine în prezenţa ei, având acel confort psihic dat de faptul că ne aparţine. Defilăm cu ea la braţ, cu fruntea sus şi pieptul înainte, şi nu ezităm să-i spunem atât ei cât şi apropiaţilor că o iubim. Dar oare ştim cu adevărat ce înseamnă să îţi iubeşti soţia şi mai ales DE CE?


O iubeşti pentru că îţi tolerează fiecare rătăcire, pentru că îţi suportă momentele de răceală, o iubeşti pentru că ştie să zâmbească în faţa fiecărei încercări şi pentru că are puterea să îşi deschidă braţele atunci când nimeni nu o va face, o iubeşti pentru că ştie să te ridice la rang de soţ de fiecare dată când te zbaţi sub încătuşarea propriilor gânduri, o iubeşti pentru că ştie să îţi fie răspunsul la toate întrebările ce te macină. O iubeşti pentru fiecare clipă pe care o sacrifică pe altarul căsniciei de dragul tău. De ce, pentru că odată cu maturizarea relaţiei, ajungem să cunoaştem calităţile reale ale persoanei alături de care convieţuim. Iubirea nu este un foc de paie, un moft sau o iluzie din perioada adolescenţei. Iubirea este sentimentul suprem care se solidifică odată cu trecere timpului între doi oameni. Este sentimentul care îţi conferă stabilitate şi îţi întregeşte rostul.


PostHeaderIcon O altă faţă a lumii-Am ales să fiu ceea ce sunt


Am ales să fiu ceea ce sunt. Întotdeauna am considerat că oamenii sunt împărţiţi în două categorii, buni şi răi. M-a fascinat pe de o parte bunătatea inexplicabilă a celor cu suflet frumos, despre care am scris în repetate rânduri, şi prea puţin cea de a doua categorie, dar pe care a trebuit să o explorez în detaliu pentru a putea înţelege de unde vine răutatea. Credeam cu ceva timp în urmă că dacă aflu sursa răului, voi găsi o modalitate de combatere a acesteia. Nu că m-aş fi imaginat vreodată un pui de arhanghel cu suliţa în mână în încercarea de a stârpi răul, dar ai ca primă reacţie când vezi că un individ poate înmagazina atâta răutate, să-nfigi adânc suliţa în pieptul lui. Dacă închid ochii pentru câteva secunde şi îmi imaginez că aş fi pus în faţa faptului împlinit, cu siguranţă aş avea un sentiment de mulţumire şi satisfacţia răpunerii răului. Numai că, dacă tinzi să devii bun, asta daca nu cumva eşti deja, conştiinţa îţi va trosni o palmă peste cap fix când vei ridica braţul să înfigi suliţa. Cum să faci asta? Cum să ucizi omul? Ar însemna să devii şi tu unul dintre cei răi prin felul în care alegi să combaţi răul. Dar cum, cum altfel? Şi e corect? Şi de ce eu? Şi dacă cel despre care ştiu că are acea răutate nu este decât un om sub presiunea propriilor neputinţe greşit înţelese? Sau dacă este doar un om slab în faţa sorţii, a cărui conştiinţă suprimată de necunoaştere l-a adus într-un stadiu primitiv, cum să mă năpustesc asupra pieptului său cu suliţa dreptăţii? Cine îmi dă în fond acest drept?



Cu fiecare zi, oamenii sunt tot mai greu încercaţi, o văd la tot pasul, le citesc disperarea în ochi, le văd reacţiile, le suport răbufnirile celor săraci cu duhul, şi le adulmec vicleşugul şi parşivenia celor cu un coeficient de inteligenţă peste medie. Ajungi să te obisnuiesti într-atât cu ei ca făcând parte din mediul tău relaţional, că tresari deschizand ochii mari când vezi unul care împraştie în jurul lui bunătate. Intr-un astfel de mediu al josniciei, al mârşăviei, lupta pentru supravieţuire este una acerbă, o luptă în care resentimentele şi mustrările de constiinţă sunt inexistente, instinctul primar fiind primordial. Odată ce ai pătruns în această lume, până şi sângele trebuie să îţi pulseze prin vene cu iz de moarte. Nu poţi deveni o cobră într-un cuib de şerpi dacă gustul sângelui tău este de iepure. Este mai mult decat un joc de rol în care trebuie să te identifici cu un personaj negativ, de preferinţă un alfa, pe care să îl scoti la lumină într-un final cu ajutorul unei amprente bine ascunsă în suflet, atunci când vei vrea să redevii tu, cel bun.
Abia dupa ce ai fost parte din acel mediu poţi trece la eradicarea lui metodic, pas cu pas. Procesul este unul anevoios, cere răbdare, meticulozitate, acurateţe şi măiestrie în cunoasterea psihicului uman, remodelarea fiecărui individ făcându-se cu sulita înţelepciunii.

PostHeaderIcon Crima de a fi adolescent - Tiriplic, sufletu` lu` tata


Dacă ar fi să îmi amintesc cu mare drag de anii adolescenţei, de anumite perioade ale acesteia, zilele de vară în care îmi petreceam scurtele vacanţe la bunici ar fi dintre cele memorabile. Începând cu mânatul ciurdei satului, scăldatul la gârlă şi până la furatul ouălor de găină din cuibar, pentru care îmi luam seara o mamă de cafteală de la bunica, făceam tot ce îmi debita mintea de copil. Nu singur, că n-ar fi avut niciun farmec. Mă-nhăitam cu fratele cel mare, dar şi cu Dănuţ şi Călin, nepoţi ai vecinilor bunicii, de o seamă cu noi, veniţi şi ei în vacanţă să se delecteze prin praful drumului de ţară ridicat în văzduh de căruţele cu roţi de lemn. Şi nu putea lipsi celor patru muşchetari Daniela, verişoara noastră, cu trei ani mai mare ca mine, dar la fel de necoaptă şi zăpăcită pe cât de frumoasă, care ne aducea cozonac din chiler, ascunzându-l sub bluză , când eram pedepsiţi să nu mâncăm pentru te miri ce trăsnăi.

Trăsnăi care erau la ordinea zilei. Când scăpam pe uliţă, duşi eram. Prăduiam nucii încă în coajă, de nu mai ieşea culoarea maronie din palmele noastre toată săptămâna şi ne-nfigeam ca lăcustele în duzii din împrejurimi, apoi ne hlizeam unii la alţii şi râdeam de vineţiul dinţilor noştri. Plecam împreună “de vale” sărind în pasul ştrengarului, desculţi şi murdari, şi prindeam gâriţe, un soi de peşti mici cu solzi ca nişte ace la nivelul brahniilor, pe care îi aruncam pe malul pârâului cu tot cu acea vegetaţie verde cunoscută sub numele de mătasea broaştei, după care fugeam în lanul de păpuşoi şi încingeam un foc din coceni, pârleam peştele că nu se putea numi copt, şi îl serveam ca pe o delicatesă. Escaladam pantele de cătină şi culegeam fructele, un desert ce îţi făcea gura pungă, şi ne lăudam cu micile zgârieturi lăsate de arbuştii înţepatori, de care uitam instantaneu când vreunul dintre noi avea nenorocul să colecţioneze un spin în talpă. Aveam mai mereu senzaţia că timpul s-a oprit în loc pentru noi şi că suntem cei mai puternici din lume. Compusesem până şi propriul nostru cântec de drumeţie: “Patru putornici şi-o putoare”. Sărăcuţi cu duhul, ce mai. Şi ce fericiţi eram… Cântam cât să audă toată valea şi uliţa în drum spre casa bunicilor.


Zburau gâştele şi raţele care-ncotro, că ne plăcea teribil să le alergăm până se desprindeau de la pământ cu un găgăit asurzitor, că până şi preotul satului amintea la slujba de Duminică, în biserica, ce obraznicături de nepoţi are mama Ileana, mamaia noastră. Dar ne pasa? Noi eram mândri de colecţia de pene cu care ne gâdilam seara în pat până muream de râs. Şi, bineînţeles, urma să fim pedepsiţi. Frica noastră era vătraiul de pe sobă, dar cine stătea să şi-o fure? Salvarea noastră era bunicul. Bunicul era un om blând. Nu ştiu de ce eram sufletul lui. Aşa îmi spunea: “Tiriplic, sufletul lu` tata…” Şi-mi zâmbea strângându-mă la piept. Poate pentru că îi semănam bucăţică tăietă sau poate pentru că în cele doua razboaie pierduse atâţia oameni dragi.

“Tataie, dar mai spune-ne o întamplare din război”, îl rugam deseori. Ştiam că până depăna el, bunica avea să vină cu laptele proaspăt muls. În ochii lui albaştri ca cerul se perindau parcă toate evenimentele acelor timpuri în câteva secunde, din care alegea o singură secundă pe care o aşternea într-o frumoasă povestire despre vitejia ostaşilor români. S-a stins câţiva ani mai tarziu. După el i-a urmat mamaia, căci drag i-a fost să îl aibă alături toată viaţa şi nu a putut îndura lipsa lui. Vacanţele la ţară au devenit de-atunci simple poveşti ale copilariei, pe care uneori le mai spun copiilor. Şi-i vad chicotind sau dându-şi coate, iar puştoaica nu se poate abţine să nu îmi spună: “Erai mare ştrengar şi făceai multe năzbâtii, tăticule. Ştii, când o să mă fac mare, o să mă fac şi eu bunică.”

PostHeaderIcon Respectul de sine,o recunoaştere a respectului faţă de celălalt



Debutul unei relaţii este o nouă viaţă. Fericirea partenerilor, optimismul, efervescenţa, sunt deseori contagioase.. Şi cine nu şi le-ar dori? Ne-am văzut, ne-am plăcut şi suntem împreună, ce rămâne de făcut? Sună mirobolant. Dar între „ne-am plăcut” şi „suntem împreună” drumul e de multe ori lung, iar între „suntem împreună” şi „formăm un cuplu fericit”, este cale şi mai lungă, un drum extrem de delicat şi anevoios. Ca şi atunci când construieşti o casă, un cuplu se clădeşte pe multe sentimente, iar cu cât sunt mai puternice, cu atât şansele ca edificiul să reziste sunt mai mari. Dincolo de îndrăgosteala de început şi iubirea ca şi liant, principalul factor care stă la baza trăiniciei unei relaţii este RESPECTUL.

Respectul este un sentiment de consideraţie şi chiar de admiraţie, respectăm o persoană pentru valoarea pe care i-o recunoaştem şi în acest sens ne îndreptăm spre ea cu oarecare rezervă şi reţinere. Nu este vorba nici de distantă, nici de diferenţă. Este vorba pur şi simplu de voinţa de a nu brusca sau şoca fiinţa iubită. Privit din acest unghi, respectul nu se poate disocia de iubire, nu poate fi separat de dragoste. Cum să poţi pretinde că iubeşti fără a menaja fiinţa iubită? O persoană care pretinde ca iubeşte , dar care nu îşi ascultă partenerul, care constrânge împotriva voinţei celuilalt prin egoism sau folosind diferite tertipuri care induc stări afective ce ii vor face rău, nu îşi respectă partenerul ca individ, ca fiinţă umană. A respecta înseamnă a recunoaşte personalitatea partenerului, a accepta tot ceea ce reprezintă diferenţele faţă de celălalt, originalitatea şi ideile acestuia. Înseamnă să îţi poţi spune: „Celălalt nu gândeşte ca mine, nu are chef în acelaşi moment de aceleaşi lucruri ca şi mine, dar de care trebuie să ţin cont”, iar acest lucru ne îmbogăţeşte, fiind vorba de tolerantă, de maleabilitate, de modul de a înţelege şi de a accepta caracterul celuilalt. Dragostea ar deveni repede plictisitoare dacă cei doi parteneri ar trebui să gândească mereu identic.






Până şi respectarea divergenţelor de opinii aduce numeroase avantaje unei relaţii de iubire. Este unul dintre elementele care permite comunicarea cu celălalt. Totodată, este sentimentul care îţi dă puterea de a te autodepăşi prin autocunoaştere, de a repune în cauză felul în care se prezintă o persoană pe care o stimezi şi pe care o admiri, ideile sale ciudate uneori în primă fază, meritând cu siguranţă atenţia la o analiză mult mai atentă.

Intoleranţa manifestată faţă de opiniile exprimate este o formă de lipsă a respectului. Până şi gelozia este o formă de lipsă de respect, pentru că, împinsă la extrem, reprezintă o necunoaştere sau o cunoaştere greşită, urmată de o neacceptare a personalităţii şi a libertăţii individului, care poate continua cu ambiţii în a-ţi atinge scopul, până la a impune şi a domina. A îţi respecta persoana iubită înseamnă să îi permiţi să existe ca atare şi ca individ unic dincolo de binele de sine. Înseamnă să îţi acorzi respectul de sine.




PostHeaderIcon Lacrimă sărată




Am lăsat din nou să cadă
Peste-al timpului decor,
Doar o lacrimă sărată
Din trecutul plin de dor.

Să m-atingă cu descântec,

De inima nu-mi mai bate,
Să-mi aducă în lumină
Stropul meu de bunătate.

Să îmi umezească pleoapa

Şi vederea adormită,
Să privesc senin cum moartea
Se-nfiripă nedorită.

Să-mi adie buza rece

Peste glasul amuţit,
Să îmi potolească setea
Pe drum lung, spre asfinţit.

Am lăsat... Dar ţie, suflet,

Lacrima n-are ce-ţi face...
Doruri grele-ţi sunt mormântul,
Te-au ucis şi nu-ţi dau pace.


PostHeaderIcon Non-Sens, iubirea!


Sunt oameni care o viaţă-ntreagă aleargă
Iubirea s-o găsească undeva,
Alţii, fără să mişte-un deget, doar aşteaptă
Dragostea să-i găsească de va vrea.

Nici unii şi nici alţii nu sunt siguri
Că vor găsi ori ca vor fi găsiţi vreodată,
Şi simt că fără dragoste sunt singuri
Dar speră să-şi găsească iubirea mult visată.

Fie că-s mici sau mari, stăpâni ori robi,
Avuţi ori sărăcuţi deopotrivă,
De-s buni ori răi, modeşti sau poate snobi,
Dup-o fărmă de iubire sufletul le strigă.

Blânzi ori tirani, meşteri sau rupţi în coate,
De Dumnezeu aproape ori atei,
Inculţi de sunt ori cu prea multă carte,
Doresc să aibă ale iubirii chei.

Iar când în fine-n viaţa noastră apare
Şansa să fim iubiţi ori să iubim,
Deprinşi cu căutări ori aşteptare,
Uităm iubirea s-o mai preţuim.


Descarca emisiune: Penita sufletului-Radio Come4Me

PostHeaderIcon Eu cel mai mult!




Nu-i loc sub soare să poţi pierde
Speranţa de a o avea
Ori să-ţi doreşti ca alinare
Duioasă-mbrăţişarea sa.

De îţi petrece zâmbet tandru

De bun rămas sau bun venit,
Îţi sfarmă sufletul în patru
De-l porţi în pieptul de granit.

Şi inima îţi înteţeşte

Cu focul viu ce stă să ardă,
De-ţi murmură dumnezeieşte
" Cel mai mult eu ".. E minunată!

Buzele ei, guriţa mică,

Pecetluiesc dulce visare,
N-ai cum să i te-mpotriveşti
Dorinţei sale arzătoare.

Suav, iubeşte-ameţitor,

Smulgându-ţi dragoste şi doare
De-şi lasă prada sânul ei
Căuşului palmelor tale.

Parfumu-i fin şi-al tău oftat,

Toată iubirea ce ţi-o poartă,
Îţi sunt păcatul încrustat
Pe-un petic mâzgălit de soartă.




PostHeaderIcon Impresii de vacanta - Frumusetea vine din interior




Frumuseţea vine din interior, am ştiut acest lucru tot timpul, doar că nu tot timpul mi-a fost dat să întâlnesc astfel de oameni. Ştiam că ei există, că sunt undeva acolo şi că fac parte dintre noi, cei de rând, şi că dincolo de trupuri sunt adevărate sfere de energie pozitivă pe frunţile cărora stau mărturie aure albe asemeni coroanelor regeşti, menite să îţi înfrumuseţeze existenţa şi să îţi spulbere toate temerile, frica, neputinţele şi îndoiala. Privindu-i în ochi, lovindu-te de seninul lor, prima senzaţie care te încearcă este aceea a ruşinii, apoi simţi cum te mistuie cea mai aprigă mustrare a conştiinţei şi inevitabil îţi spui în sinea ta cu acea voce interioară pe care o descoperi blajină pentru prima dată „Tu să mă ierţi”. Şi nici măcar nu realizezi în totalitate pentru ce îţi ceri iertare. Probabil pentru că ţie îţi lipseşte acea frumuseţe şi că, în meschinul tău, pui răul înainte, prea plin de complexe şi prejudecăţi, fărâme de invidie şi răutăţi gratuite, dar şi un soi de scepticism raportat la propria persoană pe care în nesocotinţa ta îl atribui şi lor. Însă ei, ei nu sunt aşa.. Frumuseţea lor este dezarmantă, surâsul lor îţi descleştează pumnul, căldura chipului îţi topeşte inima, iar în îmbrăţişarea lor abdici. Ei sunt cei care te iubesc dincolo de puterea ta de a înţelege dragostea în toate formele ei. Îţi deschid sufletul şi te fac să ţi-l priveşti cât de minunat îţi poate fi cu o firimitură din dragul lor. Ei sunt cei care făuresc aripi viselor şi te învaţă să zbori. Ei sunt cei care se sacrifică pentru tine şi nici nu ştii să le mulţumeşti că există, căci n-ai învăţat cum se face. Ciudată mintea umană, mai ales în încercarea de a copia felul lor unic de a fi. Frumuseţea interioară vine din suflet, cu ea te naşti pur şi simplu, nu presupune învăţare şi nici exerciţiu. Purtătorul unei astfel de frumuseţi este un stigmatizat, el ştie să ardă în flăcările iubirii pentru oameni pe altarul vieţii, fericirea sa fiind fericirea celor din jur. Cel mai fericit... EU.

PostHeaderIcon Sah la dragoste!?





Alegerile ne aparţin şi depind în totalitate de fiecare dintre noi, scria un bun prieten cu ceva timp în urma. Era ferm convins că va şti să aleagă încheind un capitol al vieţii şi deschizând unul nou cu toate oportunităţile direct proporţionale cu mărinimia sufletului sau. Acea tărie cu care îşi susţinea teoria nu avea în calcul faptul că trecutul îl va urmări. I-am analizat situaţia la rece, punând în balanţa şi luând în calcul toate variantele ce i-ar fi concretizat viitorul, cu tot cu variabile şi necunoscute, incluzând şi acel „şi dacă..” . Dacă stai să îţi storci şi ultimul neuron, poţi într-o mare masură să stabileşti un viitor relativ al persoanei cât mai aproape de adevăr, cu condiţia să asociezi viaţa cu o tablă de şah în care tu, jucător, vrei să caştigi. Pentru asta trebuie să ştii să acţionezi pentru a determina, angrenând cât mai mulţi pioni şi resurse, atribuindu-le un scop precis în funcţie de capacitatea fiecaruia de a a-l indeplini. Fiecare îndeplinire inducând o reacţie premergătoare faţă de un alt pion care va reacţiona în consecinţă, având efectul scontat mai tarziu. Scopul final, însă, îl ştii numai tu.





Dar jocul de şah este un sport al oamenilor inteligenţi, nu şi îndragostiţi, iar dragostea nu este nici pe departe un sport, cu atât mai puţin un joc al minţii. Pentru a te îndragosti nici măcar nu trebuie să ai un intelect bine dezvoltat. Mai mult chiar, toată inteligenţa îţi este greu încercată în definiri contradictorii şi spulberată în final de un singur sentiment, cel mai de temut prin unicitatea sa, acela de om îndragostit. Contrar oricărei teorii despre învinşi şi învingatori sau dogmă ce ţine de statutul social al individului, în dragoste eşti întotdeauna cel învins. Restul este numai o chestiune de atitudine şi de acceptare.

Tu …ştii şah?




PostHeaderIcon Viitor luminos ca un tăciune stins



Alergăm pe tot parcursul vieţii după un vis, acela de a realiza ceva. Plecând de la felia de pâine cea de toate zilele pe care fiecare om o are la masă şi până la trăinicia unei relaţii, ne străduim din răsputeri prin toate mijloacele şi cu toată încrederea să ne fie bine. Şi sperăm ca într-o bună zi aşa va fi. Fiecare etapa pe drumul anevoios către împlinire are suişuri şi coborâşuri. Spuneam mai deunăzi că fericirea este o stare relativă a celor care mai ştiu să viseze, că aceasta nu este o constantă a existenţei şi că, de cele mai multe ori, pentru a simţi gustul ei trebuie să te fi scăldat mai înainte în mocirla deznădejdii. Apoi, mai concluzionam că nu există un apogeu al acesteia, căci de fiecare dată după o mare dezamăgire, înarmaţi cu scutul înţelepciunii rezultat din evenimentele anterioare, ne avântăm mai încrezători ca niciodată, croindu-ne drum printre diferitele obstacole în speranţa că o vom atinge din nou. Viitorul îl vedem ca pe o relaţie de perspectivă cu viaţa. Şi cum viaţa este curvă, una pe care nu o poţi schimba ca pe o pereche de ciorapi, încerci sa o modelezi, trăind-o după principii şi valori bine definite, singurul mod în care visele pot deveni realizabile. Teoretic, căci un astfel de viitor este ca un joc de domino ale cărui piese nu îţi aparţin. Un viitor luminos ca un tăciune stins. Ştergem cu buretele şi o luăm de la capăt

Fericirea stă în lucruri mărunte, lucruri pe care dacă le scăpăm din vedere, ajungem să credem că nu suntem fericiţi. Ai ascultat vreodată o melodie care ţi-a dat un sentiment extraordinar de suficienţă? Atunci ai fost fericit… Te-ai bucurat vreodată nespus de o surpriza pe care cineva drag ţi-a făcut-o? Atunci ai fost fericit…

Cristina

Aveam word-ul deschis când a venit Cristina şi m-a întrebat ce fac. Scriu, i-am răspuns..
„- Hmm, bacovianule, viitor luminos ca un tăciune stins? Pare serios şi grav.”
-Da, ca un tăciune stins..

După care m-am ridicat, îndepărtându-mă de masa de lucru. Simţeam nevoia unei guri de aer. Am revenit după câteva minute, timp în care ea, Cristina, a scris în articolul nefinalizat: Fericirea stă în lucruri mărunte, lucruri pe care…

Înainte ca eu să mă afund definitiv într-un viitor fără perspectivă, luminos ca un tăciune stins de dragul creaţiei, am zâmbit odată cu gura de aer pe care ea tocmai mi-o adusese. Iar dacă uneori avem momente când nu suntem în stare să vedem pădurea din cauza copacilor, se va găsi cineva drag să ne facă o surpriza plăcută. Mi-am învăţat lecţia de viaţă, fericirea nu vine neapărat de unde speri, ci de unde nu te aştepţi. Astăzi am fost fericit..

PostHeaderIcon Despre dragostea adevărată




Despre iubire...
Există nenumărate forme în care oamenii se pot ataşa de cineva, însă conform marilor filosofi ai lumii, iubirea adevărată se poate manifesta într-un singur mod. Pasiune, devotament, loialitate, sacrificiu, altruism dus până la extrem, doar câteva dintre elementele constitutive ale unei iubiri adevărate. Aud destul de des vorbindu-se despre iubirea pe care unii dintre bărbaţi o poartă pretendentelor lor, fie ele soţii, concubine sau prietene, ca mai apoi să constat că, prin discuţiile lor purtate prin diferite modalităţi de comunicare, reproşurile, înjurăturile, ameninţările ori abuzurile verbale sunt la ordinea zilei. Să fie oare asta iubire? Printre altele, iubirea presupune şi respect, iar în lipsa acestuia, nu prea mai putem vorbi despre iubire. ,,Îmi iubesc soţia şi am o familie frumoasă", îşi spun câte unii, dar nu ezită să se laude cu toate cuceririle lor, fie ele şi într-un cerc restrâns de prieteni. Dincolo de faptul că nu te mai respecţi pe tine, ce respect impui în faţa amicilor pentru femeia care îţi este alături? Iar dacă tu ți-ai acceptat statutul terfelindu-ţi ego-ul, cu toate că în nebunia ta îţi pari măreţ cu asemenea realizări, nu fă acelaşi lucru şi cu ea. Zâmbetul ei va păli în faţa prietenilor tăi, în mintea cărora ea va deveni o oarecare femeie înşelată dintre multe altele.
Şi totuşi, suntem înconjuraţi de oameni care fac parte din viața noastră, fiecare dintre aceştia suspus greşelii. Şi am atâţia cunoscuţi...





PostHeaderIcon Crima de a fi adolescent-Partea a cincea


Niciodată n-am fost bogaţi. E drept că nici sărăcia nu ne-a dat afar` din casă, aşa cum salamul de Victoria nu lipsea din frigider şi nici untul pe care îl aduceam cu grijă să nu-l moleşească soarele, fix din camp, în perioada campaniei agricole de toamnă. Primea fiecare elev de la primarie pachetul şi tare ne bucuram să avem unt sau margarină Rama.

Toată clasa ne adunam în camp la cules. Şi diriginta cu noi. Avea şi ea pachetul ei. Eram ca nişte furnicuţe la strânsul de pe urmă, iar cea mai mare distracţie o aveam de fiecare dată când prindeam şoareci pe care îi băgam sub bluza vreunei colege. Ne şi bronzam totodată. La pauza de masă scoteam borcanul cu zacuscă facut de mama şi întindeam pe pâine, o adevarată delicatesă la foamea pe care o aveam. Cam aşa se desfaşurau zilele de muncă patriotică, de voie, de nevoie, şi ne prindea bine. Unii dintre noi aveam deja format un soi de cult al culesului cartofului înca din şcoala generală, când pentru câţiva bănuţi şi un pate de ficat ne înfigeam dis-de-dimineaţă în cizmele de cauciuc şi porneam către IAS-ul din localitate, muncind zi lumină. Aşa mi-am strans bani de semicursieră, cea mai tare ţoaclă, pe care am uitat-o într-o buna zi in faţa magazinului de paine. Abia seara mi-am amintit că plecasem cu ea şi m-am întors pe jos. Şi ce-am mai plans de ciudă. Fraier eu. De fiecare dată când se apropia culesul, tata ne pregatea pentru campania de colectare a hranei cea de toate zilele. Ne intitulam zilieri şi începeam cu Serele, de unde câteva zile căram cu plasa morcovi, ceapă, ţelină şi pătrunjel, şi urma CAP-ul, de unde ne făceam provizii de cartofi pentru la iarnă. Tot aşa, câte 10-20 de picioici în afară de sacul zilnic de persoană pe care îl primeam de la beneficiar. Dupa 2-3 săptămâni eram aranjati. Atât de aranjaţi, că ne permiteam să dăm cartofi pe struguri la schimb, pentru a face şi vreo două damigene de vin. Şi ce mandri eram de noi. Serile de toamnă citeam din tema de vacanţă data de profi şi ziua făceam rezumat pe câmp în pauza de masă. Acei ani ai adolescenţei ne-au format în mare parte ca oameni.




Astăzi avem conturi pe Facebook, hi5 si Twitter, socializăm cu necunoscutii pe Messenger într-un limbaj ce ar revoluţiona pâna şi scrierea cuneiformă, dar nu stăm de vorbă cu parinţii despre problemele reale pe care le întâmpinăm, ei ne sunt dacă nu duşmani, indiferenţi. Hrănim plantaţiile din diferitele jocuri online, ori jucăm Counter Strike până ne sar ochii din cap. Ne deversăm frustrările prin cluburi până dimineaţă, iar când ne amintim că nu ne-am făcut lecţiile, dăm un search pe Google, nici ăla scris corect, căci gramatica ne este străină, şi luăm un rezumat la gata de dragul unei note bune. Nu mai ştim cine a fost Sadoveanu, Rebreanu sau Caragiale, nici Arghezi sau Eminescu, pentru că ei nu au nici capital, nici maşini de fiţe ca să ne fie amici.

Prin clasa a şaptea, la ora de sport, când ne-a salutat profa de educaţie fizică spunând ``Bună ziua, elevi``, tembelu` de mine a raspuns ``Heil Hitler``, că atât m-a dus mintea, asociind etnia profei (săsoaică) cu faptul că Hitler a fo` neamţ. Incomensurabilă gafa! M-a caftit profa, m-a bătut diriga, m-a altoit şi directoru` după ce m-a ţinut o oră întreagă în cancelarie, ca după toate astea să îmi scadă şi nota la purtare! 7, cu multumiri din partea parinţilor care m-au pedepsit câteva zile să nu ies din casă. Totul pentru două cuvinte amărâte, spuse din tărtăcuţa unui adolescent de clasa a şaptea. Astăzi ne înjurăm dascălii, le luăm tot arborele genealogic la spurcat, eventual îi mai şi bruscăm dacă fizicul ne permite, iar noi, oamenii mari, ridicam degetul imperativ: ``Nu ne maltrataţi copilu` şi nu îl supuneţi la rele tratamente, vreţi să rămană cu sechele?``






Mai zilele trecute m-am întâlnit cu profa` de limba română, doamna Peter. M-a ridicat în slăvi mai ceva ca pe propriul copil, aproape elogiind felul în care a ales să mă realizez ca om, împreună cu famila. Era tare mâhnită. Când am întrebat-o ce face şi cum îi mai este, s-a schimbat brusc şi mi-a spus cu o voce scazută şi privirea în pamant că asteaptă să moară de ruşine, că s-a dus totul de râpă în ţara asta!



Despre mine

Fotografia mea
Codlea, Brasov, Romania
Firimituri de suflet.. Tu ştii ce e fericirea? Dar jumătatea sufletului? Fericirea este o stare relativă a celor care mai ştiu să viseze, iar jumătatea sufletului.. este cel mai frumos vis pe care nu vom şti nicicând să-l trăim în realitatea noastră, căci suntem prea slabi să învăţam să ne trăim propriile vieţi.

Cauta:

Horoscop

berbectaurgemeni
racleufecioara
balanta scorpion sagetator
capricornvarsatorpesti

Blogroll

Video

Loading...

Persoane interesate

Parteneri

Codlea Info

Radio Codlea!

toateBlogurile.ro

Check PageRank