Penita sufletului

O vorbă din bătrâni spune că bătaia-i ruptă din rai, iar în materie de vorbe bătrâneşti, am fost dintotdeauna cel care s-a lipit de ele până-n măduva oaselor. Cum să uit eu cureaua din piele a tatălui meu, cu care ne plesnea când şi când, alergându-ne în jurul mesei din sufragerie? Cum să uit de sfânta lingură de lemn ce ne altoia pe noi, adolescenţi în plin proces de transformare, peste umerii vanjoşi, atunci când ne scoteam din pepeni parinţii? Noi chiar eram copii buni, numa` că ne mai lua valul câteoadată, iar dacă valul ăsta ne ţinuse din clasele gimnaziale şi până la liceu.. era vina noastră, a mea şi a fratelui meu? Curgeau belelele gârlă, căci inventivi cum eram, nu scăpam nicio ocazie să facem tot ce ne trecea prin cap. Actor sau preot ar fi trebuit să mă fac, aşa îmi spuneau rudele. Actor pentru că reuşeam să mimez cu brio suferinţa şi să inspir milă, dar şi pentru că imitam actori celebri, iar preot pentru că îmi permitea vocea, iar lucrul acesta ieşea în evidenţă în preajma sărbătorilor de iarnă, când plecam cu trupa de colindatori pe la casele oamenilor, moştenind astfel talentul părinţilor. Dar cum rudele mele nu au avut niciodată veleităţi de ursitoare, m-am trezit într-o bună zi în slujba statului, la fel ca fratele meu mai mare, poliţist. Dar asta este o altă poveste..

Ce copil nu-şi doreşte să aibă propria ambarcaţiune, frumos finisată şi lăcuită, construită în detaliu? Admiram fiecare bărcuţă în miniatură la “Casa pionierilor” şi visam să avem una proprie. Între timp, exersam concursurile cu beţe de chibrit prin apa din canalizarea din faţa blocului, atunci când prin capacul canalului cu 6 găuri ţâşnea apa ca dintr-o fântână arteziană. Ne adunam toţi copiii, aliniam beţele de chibrit la start şi incursiunea bărcuţelor cu catran devenea o adevărată aventură printre suvoaiele de apă ticsite de resturi menajere. Nu mai conta că ne udam până la genunchi sărind peste bordură, importantă era competiţia şi mândria de a fi printre câştigători. În acea zi de toamnă am pierdut locul pe podium nu din cauza nepriceperii mele de a înlesni avântul băţului de chibrit, ci din cauza faptului că am fost plăcut surprins să găsesc un balon plutind pe apă. Cum baloane nu găseai nici măcar la ziua vreunui vecin, am băgat mâna în apă şi bucuros l-am scos, după care l-am scuturat bine şi, cu voioşie, mi-am împins tot aerul din plămâni prin buzele lipite de cauciucul răsucit pe margini, umflându-l în întregime. I-am făcut un nod ca aerul să nu mai poată iesi, după care, alergând printre copii, am început să strig în gura mare: “Am găsit un baloooon! Uraaaaa! Ce supeeer! Şi nu e spart, e buun!” Şi ţopăiam atât de fericit, că am uitat şi de barcă şi de competiţie! Fericirea mea n-avea să dureze mult.. Tot entuziasmul meu a fost curmat de strigătele mamei, care iesită pe geamul de la bucătărie, încerca să îmi explice că acel balon e plin de microbi şi alte boli, să nu-l mai bag în gură: “Aruncă-l măi copile, o să faci bube la gură! Tu nu vezi din ce apă mizerabilă l-ai luat?” Sigur, eu nu văzusem nici măcar că este un prezervativ, pentru că nu ştiam cum arată unul, iar mama nu ar fi pronunţat în veci cuvântul pentru a mă lumina. Şi chiar am întrebat de ce este aşa decolorat balonul... Clar nu din cauza apei, dar aveam să aflu asta mult mai târziu..

Uneori, când trec prin faţa blocului în care am locuit atâţia ani şi se întâmplă ca din canalul din susul străzii apa să ţâşnească din nou ca o fântână arteziană, îmi fac loc printre copii, mă uit de jur-împrejur, scot discret un pai de chibrit de prin buzunare, îl aşez pe apă şi privesc competiţia cu propriul trecut de la distanţă. Şi zâmbetul de pe chipul meu trădează nostalgia acelor vremuri. Cândva, voi avea propria mea ambarcaţiune, îmi spun şi-acum...

..şi pe amândouă le-am iubit la fel cum iubesc viaţa. Pe fiecare la rândul ei. M-am întins zile-ntregi şi nopţi de-a rândul după Ghinda, rătăcind priviri prin pădurea în care crescusem împreună. Am plâns de fericire şi am zâmbit îngropând dureri în lungi aşteptări menite să ne aducă împreună. Când a venit vremea să o ating, am întins mâna... Ce luciu! Ce formă uluitoare! Ce... cădere pe pământ a avut alunecându-mi printre degete...

A mai trecut un timp, timp în care nu am ridicat capul din pământul din care Ghinda nu s-a mai trezit. I-am fost copacul credincios. Numai buruienile şi-au făcut loc . Dintre toate, Neghina s-a hrănit din plin cu lacrimile mele, apoi mi-a spus că, dacă am să continui, va creşte până nu voi mai putea vedea nimic. Şi atunci, copleşit şi fără scăpare, o voi iubi pe ea. Cine stătea să se uite la o neghină şi să-i dea crezare? Eu nu. Am privit indiferent, fără să observ când a crescut şi s-a înfăşurat în jurul meu, oprindu-se în dreptul inimii şi dictându-i ritmul în care avea sa bată. Şi a bătut aşa cum şi-a dorit, cu iubire. Când am simţit că mă sufocă, am desprins-o din pieptul meu şi cu toată dragostea mărturisită am azvârlit-o cât colo în speluncă să nu-i mai gust otrava. Neghina mai trăieşte şi acum căutând stejari falnici pe care îi vlăguieşte de sevă. E atât de mare pădurea.. Eu mi-am adâncit rădăcinile să nu mai aud vântul aducător de cuvinte deşarte.

Deseori am senzaţia că oricât de bine aş încerca să fac un lucru în raport cu altă persoană, lucruri care să reflecte bunătatea, mă urmăresc gânduri care muşcă precum câinii din conştiinţa mea, hăcuind-o şi ştirbind-o, o luptă acerbă în care conştiinţa cade răpusă cu ultimele-i cuvinte pe buze: “Eu nu am voie sa fiu asa”. Şi-atunci, în rânjetul jivinelor, te regăseşti răzbunator, potolindu-ţi setea satisfacţiei odată cu atingerea scopului. Sunt doar fracţiuni de moment ce-ţi întunecă oglindirea frumosului pe care îl reprezinti în esenţă, căci, conştiinţa va birui într-un final, lăsând loc golului amar al regretelor. Să fie câinii conştiinţei rezultatul propriilor frustrări sau un mod de apărare, parte din mecanismul perceperii celuilalt, independent de voinţa noastră?

Avem deseori tendinţa de a ne închide în propria carapace atunci când lucrurile nu merg cum trebuie, ajungând să devenim introvertiţi pe o perioadă determinată, cu toate că o atât de mare nevoie de atenţie. Indiferent că vorbim despre dezamăgiri, lipsuri, nevoi neîmplinite sau insuficienţe, închidem orice formă de comunicare cu cei din jur. O astfel de alegere ne afectează pe viitor, subconştientul acţionând ca sistem de apărare până la limita de a deveni străini de noi înşine, pierduţi în spaţiu şi timp. Şi totuşi, de ce alegem singurătatea ca soluţie de rezolvare când avem alternativa?

Tu de ce îţi iubeşti soţia? Pentru că o iubesc, a venit răspunsul. Bine, şi de unde vine răspunsul? Din suflet, mi s-a spus. Dar ce este sufletul? Am întrebat în stânga şi în dreapta. Acelaşi răspuns de fiecare dată, acelaşi gest de ridicat din umeri urmat de răspunsul: “Sufletul este suflet” . Şi câţi dintre noi nu ne-am plâns de nenumărate ori că ne doare. Sufletul, componenta spirituală a persoanei umane, creată de fiinţa divină, căreia îi poartă şi chipul; raţiunea şi libertatea. Raţiunea nu vine din hoitul numit creier ca şi mâna sau piciorul, organe de altfel, ci din spirit. O persoană completă înseamnă suflet şi trup laolaltă. Numai aşa poţi coexista alături de celălalt. Când te îndrăgosteşti, în prima fază nici macar nu te gândeşti la plăcerea trupească, ci la cât de minunată este persoana respectivă, sufletul este cel care raţionează afinităţile. Ulterior se descătuşează atracţia sexuală, cea care o completează pe cea spirituală, sufletească. În perioada tinereţii facem cu toţii aceeaşi greşeală. Barbaţi fiind, ne căsătorim sau avem relaţii sub impulsul atracţiei fizice pe care o confundăm cu dragostea. Este frumoasă, delicată, sociabilă, are un zâmbet minunat şi ne simţim bine în prezenţa ei, având acel confort psihic dat de faptul că ne aparţine. Defilăm cu ea la braţ, cu fruntea sus şi pieptul înainte, şi nu ezităm să-i spunem atât ei cât şi apropiaţilor că o iubim. Dar oare ştim cu adevărat ce înseamnă să îţi iubeşti soţia şi mai ales DE CE?

O iubeşti pentru că îţi tolerează fiecare rătăcire, pentru că îţi suportă momentele de răceală, o iubeşti pentru că ştie să zâmbească în faţa fiecărei încercări şi pentru că are puterea să îşi deschidă braţele atunci când nimeni nu o va face, o iubeşti pentru că ştie să te ridice la rang de soţ de fiecare dată când te zbaţi sub încătuşarea propriilor gânduri, o iubeşti pentru că ştie să îţi fie răspunsul la toate întrebările ce te macină. O iubeşti pentru fiecare clipă pe care o sacrifică pe altarul căsniciei de dragul tău. De ce, pentru că odată cu maturizarea relaţiei, ajungem să cunoaştem calităţile reale ale persoanei alături de care convieţuim. Iubirea nu este un foc de paie, un moft sau o iluzie din perioada adolescenţei. Iubirea este sentimentul suprem care se solidifică odată cu trecere timpului între doi oameni. Este sentimentul care îţi conferă stabilitate şi îţi întregeşte rostul.

Până şi respectarea divergenţelor de opinii aduce numeroase avantaje unei relaţii de iubire. Este unul dintre elementele care permite comunicarea cu celălalt. Totodată, este sentimentul care îţi dă puterea de a te autodepăşi prin autocunoaştere, de a repune în cauză felul în care se prezintă o persoană pe care o stimezi şi pe care o admiri, ideile sale ciudate uneori în primă fază, meritând cu siguranţă atenţia la o analiză mult mai atentă.

Intoleranţa manifestată faţă de opiniile exprimate este o formă de lipsă a respectului. Până şi gelozia este o formă de lipsă de respect, pentru că, împinsă la extrem, reprezintă o necunoaştere sau o cunoaştere greşită, urmată de o neacceptare a personalităţii şi a libertăţii individului, care poate continua cu ambiţii în a-ţi atinge scopul, până la a impune şi a domina. A îţi respecta persoana iubită înseamnă să îi permiţi să existe ca atare şi ca individ unic dincolo de binele de sine. Înseamnă să îţi acorzi respectul de sine.

Frumuseţea vine din interior, am ştiut acest lucru tot timpul, doar că nu tot timpul mi-a fost dat să întâlnesc astfel de oameni. Ştiam că ei există, că sunt undeva acolo şi că fac parte dintre noi, cei de rând, şi că dincolo de trupuri sunt adevărate sfere de energie pozitivă pe frunţile cărora stau mărturie aure albe asemeni coroanelor regeşti, menite să îţi înfrumuseţeze existenţa şi să îţi spulbere toate temerile, frica, neputinţele şi îndoiala. Privindu-i în ochi, lovindu-te de seninul lor, prima senzaţie care te încearcă este aceea a ruşinii, apoi simţi cum te mistuie cea mai aprigă mustrare a conştiinţei şi inevitabil îţi spui în sinea ta cu acea voce interioară pe care o descoperi blajină pentru prima dată „Tu să mă ierţi”. Şi nici măcar nu realizezi în totalitate pentru ce îţi ceri iertare. Probabil pentru că ţie îţi lipseşte acea frumuseţe şi că, în meschinul tău, pui răul înainte, prea plin de complexe şi prejudecăţi, fărâme de invidie şi răutăţi gratuite, dar şi un soi de scepticism raportat la propria persoană pe care în nesocotinţa ta îl atribui şi lor. Însă ei, ei nu sunt aşa.. Frumuseţea lor este dezarmantă, surâsul lor îţi descleştează pumnul, căldura chipului îţi topeşte inima, iar în îmbrăţişarea lor abdici. Ei sunt cei care te iubesc dincolo de puterea ta de a înţelege dragostea în toate formele ei. Îţi deschid sufletul şi te fac să ţi-l priveşti cât de minunat îţi poate fi cu o firimitură din dragul lor. Ei sunt cei care făuresc aripi viselor şi te învaţă să zbori. Ei sunt cei care se sacrifică pentru tine şi nici nu ştii să le mulţumeşti că există, căci n-ai învăţat cum se face. Ciudată mintea umană, mai ales în încercarea de a copia felul lor unic de a fi. Frumuseţea interioară vine din suflet, cu ea te naşti pur şi simplu, nu presupune învăţare şi nici exerciţiu. Purtătorul unei astfel de frumuseţi este un stigmatizat, el ştie să ardă în flăcările iubirii pentru oameni pe altarul vieţii, fericirea sa fiind fericirea celor din jur. Cel mai fericit... EU.

Dar jocul de şah este un sport al oamenilor inteligenţi, nu şi îndragostiţi, iar dragostea nu este nici pe departe un sport, cu atât mai puţin un joc al minţii. Pentru a te îndragosti nici măcar nu trebuie să ai un intelect bine dezvoltat. Mai mult chiar, toată inteligenţa îţi este greu încercată în definiri contradictorii şi spulberată în final de un singur sentiment, cel mai de temut prin unicitatea sa, acela de om îndragostit. Contrar oricărei teorii despre învinşi şi învingatori sau dogmă ce ţine de statutul social al individului, în dragoste eşti întotdeauna cel învins. Restul este numai o chestiune de atitudine şi de acceptare.

Tu …ştii şah?

Alergăm pe tot parcursul vieţii după un vis, acela de a realiza ceva. Plecând de la felia de pâine cea de toate zilele pe care fiecare om o are la masă şi până la trăinicia unei relaţii, ne străduim din răsputeri prin toate mijloacele şi cu toată încrederea să ne fie bine. Şi sperăm ca într-o bună zi aşa va fi. Fiecare etapa pe drumul anevoios către împlinire are suişuri şi coborâşuri. Spuneam mai deunăzi că fericirea este o stare relativă a celor care mai ştiu să viseze, că aceasta nu este o constantă a existenţei şi că, de cele mai multe ori, pentru a simţi gustul ei trebuie să te fi scăldat mai înainte în mocirla deznădejdii. Apoi, mai concluzionam că nu există un apogeu al acesteia, căci de fiecare dată după o mare dezamăgire, înarmaţi cu scutul înţelepciunii rezultat din evenimentele anterioare, ne avântăm mai încrezători ca niciodată, croindu-ne drum printre diferitele obstacole în speranţa că o vom atinge din nou. Viitorul îl vedem ca pe o relaţie de perspectivă cu viaţa. Şi cum viaţa este curvă, una pe care nu o poţi schimba ca pe o pereche de ciorapi, încerci sa o modelezi, trăind-o după principii şi valori bine definite, singurul mod în care visele pot deveni realizabile. Teoretic, căci un astfel de viitor este ca un joc de domino ale cărui piese nu îţi aparţin. Un viitor luminos ca un tăciune stins. Ştergem cu buretele şi o luăm de la capăt

Fericirea stă în lucruri mărunte, lucruri pe care dacă le scăpăm din vedere, ajungem să credem că nu suntem fericiţi. Ai ascultat vreodată o melodie care ţi-a dat un sentiment extraordinar de suficienţă? Atunci ai fost fericit… Te-ai bucurat vreodată nespus de o surpriza pe care cineva drag ţi-a făcut-o? Atunci ai fost fericit…

Cristina

Aveam word-ul deschis când a venit Cristina şi m-a întrebat ce fac. Scriu, i-am răspuns..
„- Hmm, bacovianule, viitor luminos ca un tăciune stins? Pare serios şi grav.”
-Da, ca un tăciune stins..

După care m-am ridicat, îndepărtându-mă de masa de lucru. Simţeam nevoia unei guri de aer. Am revenit după câteva minute, timp în care ea, Cristina, a scris în articolul nefinalizat: „Fericirea stă în lucruri mărunte, lucruri pe care…”

Înainte ca eu să mă afund definitiv într-un viitor fără perspectivă, luminos ca un tăciune stins de dragul creaţiei, am zâmbit odată cu gura de aer pe care ea tocmai mi-o adusese. Iar dacă uneori avem momente când nu suntem în stare să vedem pădurea din cauza copacilor, se va găsi cineva drag să ne facă o surpriza plăcută. Mi-am învăţat lecţia de viaţă, fericirea nu vine neapărat de unde speri, ci de unde nu te aştepţi. Astăzi am fost fericit..