PostHeaderIcon Crima de a fi adolescent-Partea a cincea


Niciodată n-am fost bogaţi. E drept că nici sărăcia nu ne-a dat afar` din casă, aşa cum salamul de Victoria nu lipsea din frigider şi nici untul pe care îl aduceam cu grijă să nu-l moleşească soarele, fix din camp, în perioada campaniei agricole de toamnă. Primea fiecare elev de la primarie pachetul şi tare ne bucuram să avem unt sau margarină Rama.

Toată clasa ne adunam în camp la cules. Şi diriginta cu noi. Avea şi ea pachetul ei. Eram ca nişte furnicuţe la strânsul de pe urmă, iar cea mai mare distracţie o aveam de fiecare dată când prindeam şoareci pe care îi băgam sub bluza vreunei colege. Ne şi bronzam totodată. La pauza de masă scoteam borcanul cu zacuscă facut de mama şi întindeam pe pâine, o adevarată delicatesă la foamea pe care o aveam. Cam aşa se desfaşurau zilele de muncă patriotică, de voie, de nevoie, şi ne prindea bine. Unii dintre noi aveam deja format un soi de cult al culesului cartofului înca din şcoala generală, când pentru câţiva bănuţi şi un pate de ficat ne înfigeam dis-de-dimineaţă în cizmele de cauciuc şi porneam către IAS-ul din localitate, muncind zi lumină. Aşa mi-am strans bani de semicursieră, cea mai tare ţoaclă, pe care am uitat-o într-o buna zi in faţa magazinului de paine. Abia seara mi-am amintit că plecasem cu ea şi m-am întors pe jos. Şi ce-am mai plans de ciudă. Fraier eu. De fiecare dată când se apropia culesul, tata ne pregatea pentru campania de colectare a hranei cea de toate zilele. Ne intitulam zilieri şi începeam cu Serele, de unde câteva zile căram cu plasa morcovi, ceapă, ţelină şi pătrunjel, şi urma CAP-ul, de unde ne făceam provizii de cartofi pentru la iarnă. Tot aşa, câte 10-20 de picioici în afară de sacul zilnic de persoană pe care îl primeam de la beneficiar. Dupa 2-3 săptămâni eram aranjati. Atât de aranjaţi, că ne permiteam să dăm cartofi pe struguri la schimb, pentru a face şi vreo două damigene de vin. Şi ce mandri eram de noi. Serile de toamnă citeam din tema de vacanţă data de profi şi ziua făceam rezumat pe câmp în pauza de masă. Acei ani ai adolescenţei ne-au format în mare parte ca oameni.




Astăzi avem conturi pe Facebook, hi5 si Twitter, socializăm cu necunoscutii pe Messenger într-un limbaj ce ar revoluţiona pâna şi scrierea cuneiformă, dar nu stăm de vorbă cu parinţii despre problemele reale pe care le întâmpinăm, ei ne sunt dacă nu duşmani, indiferenţi. Hrănim plantaţiile din diferitele jocuri online, ori jucăm Counter Strike până ne sar ochii din cap. Ne deversăm frustrările prin cluburi până dimineaţă, iar când ne amintim că nu ne-am făcut lecţiile, dăm un search pe Google, nici ăla scris corect, căci gramatica ne este străină, şi luăm un rezumat la gata de dragul unei note bune. Nu mai ştim cine a fost Sadoveanu, Rebreanu sau Caragiale, nici Arghezi sau Eminescu, pentru că ei nu au nici capital, nici maşini de fiţe ca să ne fie amici.

Prin clasa a şaptea, la ora de sport, când ne-a salutat profa de educaţie fizică spunând ``Bună ziua, elevi``, tembelu` de mine a raspuns ``Heil Hitler``, că atât m-a dus mintea, asociind etnia profei (săsoaică) cu faptul că Hitler a fo` neamţ. Incomensurabilă gafa! M-a caftit profa, m-a bătut diriga, m-a altoit şi directoru` după ce m-a ţinut o oră întreagă în cancelarie, ca după toate astea să îmi scadă şi nota la purtare! 7, cu multumiri din partea parinţilor care m-au pedepsit câteva zile să nu ies din casă. Totul pentru două cuvinte amărâte, spuse din tărtăcuţa unui adolescent de clasa a şaptea. Astăzi ne înjurăm dascălii, le luăm tot arborele genealogic la spurcat, eventual îi mai şi bruscăm dacă fizicul ne permite, iar noi, oamenii mari, ridicam degetul imperativ: ``Nu ne maltrataţi copilu` şi nu îl supuneţi la rele tratamente, vreţi să rămană cu sechele?``






Mai zilele trecute m-am întâlnit cu profa` de limba română, doamna Peter. M-a ridicat în slăvi mai ceva ca pe propriul copil, aproape elogiind felul în care a ales să mă realizez ca om, împreună cu famila. Era tare mâhnită. Când am întrebat-o ce face şi cum îi mai este, s-a schimbat brusc şi mi-a spus cu o voce scazută şi privirea în pamant că asteaptă să moară de ruşine, că s-a dus totul de râpă în ţara asta!



PostHeaderIcon Erotismul se naşte din încălcarea unei interdicţii tacite.




Vorbim despre experimente erotice doar pentru a le ucide, pentru a le exorciza. Pentru a putea să treci mai departe, către noi experienţe în care vei pune în joc toată imaginaţia de care eşti capabil. Dar nu te grăbi dacă vrei să scrii despre asta sau să povesteşti. N-ai nici o şansă atâta timp cât nu eşti excitat şi ochii nu îţi sunt atraşi de formele care te îmbie, netrăind plăcerea consumată sau momind-o pe cea care stă să-ţi cuprindă simţurile. Las gândurile acum şi vreau să mă concentrez asupra scrisului. O ascultam aproape indiferent dar privirea îmi aluneca, pervers, cu lăcomie, spre genunchii dezgoliţi neglijent, către coapsa care se ghicea sub marginea fustei, iar nările îmi fremătau imperceptibil în căutarea mirosului ei, încă necunoscut. Mă gândesc că nu-i bine să scriu despre experienţele altora dacă nu le-aş fi dorit ale mele.


Nu-i bine să vorbesc despre femeia altuia dacă nu m-am surprins poftind la ea. Altfel, risc să nasc cuvinte moarte deja, la fel ca şi sămânţa pe care o împrăştii inutil, în palmă, gândindu-mă la ceea ce nu am să posed niciodată. Pândeam încordat momentul în care ea îşi va schimba poziţia picioarelor, fiind totodată amuzat de cum voi reuşi să-mi împart privirea între fumuriul ciorapilor ei de mătase şi sânii care forţau cămaşa la orice întoarcere. Erotismul se naşte din încălcarea unei interdicţii tacite a cărnii, interdicţie de a căuta plăcere doar de dragul plăcerii, dincolo de carne şi de gâfâitul suprem al reproducerii. Femeia ştie bine asta şi atunci întârzie totalitar în acea răvăşire a simţurilor care anticipează orgasmul, înnebunind bărbatul care nu ştie să o urmeze. Pentru că, în orice femeie se ascunde un monstru care se consumă cu gândul la propria posedare, îmbătată fiind de puterea ei de a se reproduce. Şi trebuie să scriu asta pentru a nu uita de pântecul care m-a zămislit. Pentru o clipă m-am ruşinat, căci ştiam că trebuie să-i înfrunt privirea, iar într-o fracţiune de secundă, ea şi-ar fi dat seama, instinctual, la ce mă gândesc.

M-a privit ca şi cum era goală în faţa mea, căci, într-adevăr, ochii mă trădaseră, făcându-mă să-mi închipui formele ei voluptoase şi mai bine, strivindu-mă sub neputinţa de a o atinge. Relaţia bărbatului cu erotismul este una de putere: domini sau abandonezi, stăpâneşti sau te laşi stăpânit. Trăieşti sau mori. Femeia se lasă în voia erotismului său în mod firesc, pentru că acesta o slujeşte fidel, ea trăieşte din poftele şi senzualitatea pe care o transpiră în fiecare moment, este exact ceea ce îşi doreşte:să facă victime. Bărbatul care îşi pierde puterea asupra propriului erotism este pierdut. Şi nu are voie. Trebuie să înveţe să-şi manevreze virilitatea, căci este singura calitate a lui în faţa plăcerii. Plăcerea lui nu trebuie să se dizolve în senzualitatea femeii. Apoi am discutat cu ea verzi şi uscate, eu poate mai conştient ca ea de ceea ce avea să se întâmple. Pentru fiecare experienţă erotică, trebuie să te pregăteşti ca şi pentru o spovedanie. Trebuie să fii naiv, voluntar, lipsit de experienţă. Altfel plăcerea va trece ca o rutină. O banalitate. Experienţa erotică trebuie scrisă sau povestită pentru a te hrăni cu ea, şi apoi uitată. Altfel, în orice femeie vei căuta femeile pe care le-ai avut deja. Profesionişti ai erotismului nu pot exista, poate cel mult trăirea asudată a două organe care se întâlnesc plictisite şi blegi, fără spirit. Într-un târziu, ne-am oprit din povestit, de fapt, povestea însăşi urma să se sfârşească.



PostHeaderIcon Aripi de înger


Tu poţi să-nduri sentinţa când viaţa te cârpeşte
Cu dosul palmei sale ce aprig te izbeşte
Şi „vinovat” îţi scrie pedeapsa încrustată
Cu litere de sânge: „Să nu renunţi vreodată”?


Tu poţi s-accepţi o soartă ce ţi se-mpotriveşte
Cu tot din jur şi toate zdrobindu-ţi mişeleşte
Şi ultima speranţă pe buze risipită
Cu-al ei prelung suspin: „Mereu cea mai dorită”?


Tu poti. Cuprinde-n palme tot plinul de nevoi,
Şi modelează doruri cu degetele moi,
Şi aripi larg deschise de îngeri adormiţi
Înalţă în văzduhul celor mai fericiţi.



PostHeaderIcon Crima de a fi adolescent-Partea a patra


Ce poate fi mai frumos decât pitorescul muntelui savurat pe traseele de creastă, cu rucsacul în spate şi prietenii legate la un foc de tabără, printre acorduri de chitară? N-am aşteptat prea mult să vină vacanţa de vară, însă am aşteptat acordul parinţilor, care cu chiu cu vai au acceptat să ne lase să explorăm muntele. Nu era o treabă tocmai uşoară, nici cea a parinţilor şi nici a noastră. Mama s-a lăsat mai greu înduplecată. Cum să-i plece baieţii mai bine de o săptămană de acasă în sălbăticia naturii, pe unde ursul mormăie nestingherit şi lupul îţi rânjeşte mârâind pe după copac? “Şi dacă vi se întâmplă ceva? Dacă sunt oameni răi pe acolo sau cădeţi în vreo prăpastie, cine vă mai salvează?” – spunea mama. O încurajam argumentând că ştim să ne purtăm de grijă, că am primit educaţia atât de necesară supravieţuirii şi că nimic nu ne va opri să ne întoarcem întregi acasă. Ce am dus noi muncă de lamurire cu ai noştri, dar ce am muncit să convingem ceilalţi părinţi, ai prietenilor! Aveam totuşi 15 ani. Că dacă m-aş pune acum în situaţia de a accepta să îmi plece plozii la Cucuieţii din Deal să se hazardeze să facă tot Masivul Făgăraş, traseu de creastă timp de o săptămână, cu siguranţă aş spune NU. Dar parinţii noştri nu erau aşa. Ne-au lasat. Sunt convins, cu inima strânsă. Mircea, Claudiu, Marius, eu şi fratele mai mare. Cu Marius eram de o seamă, ceilalţi doi aveau aceeaşi vârsta cu fratele meu cu doi ani mai mare. E drept că mai fusesem pe Toaca Ceahlăului, la Curmătura Pietrei Craiului şi deseori pe Măgura Codlei, dar noi chiar ne hotărâsem să forţăm limitele. Deseori mă întorc în timp şi revăd acele momente în care am plecat de la poalele Pietrei Craiului cu direcţia refugiul Berevoiescu, un traseu cu urcuş continuu de 12 ore, începutul marii noastre expediţii. Echipaţi cu bocanci, rucsac cu cadru de fier, fiecare având câte 30-40 kg, pachete de mancare, haine şi bomboane, dar şi botelcuţa cu apa, am lasat în urmă padurea de foioase şi pădurea de brad, trezindu-ne pe piscuri golaşe împreuna cu caprele negre. Şi ce mandri eram în vârful muntelui, şi cum ne holbam prin binoclul rusesc adus de tata din fosta U.R.S.S. , de parcă alţii nu mai aveau ce aveam noi! Şi de adevăratelea, aşa şi era! Podragu, Bâlea, Negoiu, au fost cabanele în care am lăsat crâmpeie din veselia noastră, dar şi emoţii şi multă adrenalină când am trecut prin “Strunga dracului” sau pe “La trei paşi de moarte” , zone accidentate cu grad mare de risc.


Tot în vârful muntelui am întalnit pentru prima dată efectul de condens abundent, aflându-ne într-un soi de ceaţă despre care ulterior am aflat ca este nor, că nu înţelegeam noi de ce curg apele ca din burlane pe pelerinele noastre Şi tot acolo, de copil ce eram, aproape că am alergat până la Podragu să gasesc locuri la cabană, iar când am ajuns în faţa construcţiei de lemn, mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am trezit din leşin lins de magarul cabanierului. Primul coniac “Vulturu” l-am servit la Bâlea, stare euforică ce l-a inspirat pe Marius într-o polemică demnă de politica românească actuală, când pe lista de meniu a cabanierului a citit “Conservă peste urs” şi a insistat să comande două porţii cu tot cu labe, spre marea nedumerire a gazdei, care l-a lămurit repede pe prietenul nostru când acesta i-a indicat cu degetul delicatesa din meniu, cum că este vorba despre “Conservă de peşte” Made in U.R.S.S. , fără legătură cu animalul. Abia in ziua urmatoare s-a trezit de-a binelea Marius, când printre pozele făcute cu vechiul aparat de fotografiat s-a descoperit a fi cel mai înalt om din Romania pentru cateva secunde, cocoţat pe indicatorul de traseu ce străjuia Vârful Moldoveanu. Şarmant, cu un umor plin de subtilitate şi foarte haios din fire, privire iscoditoare pe sub lentilele ochelarilor săi, s-a îndrăgostit iremediabil de “Bâţânica”, bucureşteanca pe care o poreclisem aşa datorită stării ei fără de stare, căreia îi cântam la chitară în jurul focului de tabără . Ne-am împrietenit repede cu grupul de la Bucureşti, câţiva studenţi pentru care aveam o mare admiraţie, căci nu oricine făcea o facultate pe atunci! Dooaaamne, şi ce bine mai arătau fetele! În mintea fiecaruia încolţise gândul că trebuie neapărat să intrăm la facultate, măcar că fetele nu erau deloc inhibate. Au dovedit-o când am ajuns la lacul Călţun, loc în care două dintre ele şi-au scos tricourile pentru a se răcori cu apa rece ca gheaţa, acea apă pură şi limpede de munte ce le întariseră nurii şi nouă pantalonii. Adolescenţi… La Negoiu am descoperit că ploşniţele au un miros groaznic dacă le striveşti pe motiv că dorm cu tine în pat la prici. Şi tot pe munte am învăţat că, indiferent de cate ori cad, trebuie să mă ridic şi să plec mai departe, şi că nu îmi va căra nimeni rucsacul dacă obosesc. Şi am mai învaţat că prietenii sunt speciali, unici, că sunt minunaţi când împart ultimul biscuit câte o firimitură pentru fiecare şi drămuiesc gurile de apă din ultima botelcuţă pentru a nu muri de sete până la primul izvor. Claudiu, frumuşelul cum îi spuneam noi, este de ani buni în Anglia, un familist convins. Mircea are propria afacere de succes şi mai fredonează şi acum piese precum “Când te scuturi de zăpadă” ori “Să mergem amândoi la strâns de fân”, melodii ce le cântam pe munte. Marius… s-a stins înainte de vreme, fără ca măcar să îşi poata încheia socotelile cu viaţa, la nici 23 de ani. De fiecare dată când urc în vârful dealului, acolo unde îşi odihneşte tinereţea furată, aprind o lumânare şi citesc: “Şi totuşi, poate, undeva… cândva, ne vom întâlni” . Cuvinte scrise cu litere de mână pe marmura neagră.

PostHeaderIcon Petale de cireş





Îţi ninge cu petale de cireşi
În luna Mai, când pomii sunt în floare,
Păşind desculţă pe covorul moale,
Sărutul lor pe tălpi să ţi-l apeşi.


Mireasă mi te-mbracă-n dansul lor,
Cu dalbă floare prinsă la ureche
Tu - preafrumoasă fără de pereche,
Zâmbetul tău seduce-ncetişor.


Alai îţi e un stol de rândunele,
Din depărtări venite, să-ti petreacă
Drumul către altar cântând pe-o creangă,
Vestind în crâng nunta iubitei mele.


Dar nu-ţi sunt mire eu, copac cu flori,
Petale-aştern cu timpul ce alină
Ca dorurile ascunse să-ţi devină
O viaţă primăvară în culori.








Cu multumiri Simonei pentru videoclip.

Despre mine

Fotografia mea
Codlea, Brasov, Romania
Firimituri de suflet.. Tu ştii ce e fericirea? Dar jumătatea sufletului? Fericirea este o stare relativă a celor care mai ştiu să viseze, iar jumătatea sufletului.. este cel mai frumos vis pe care nu vom şti nicicând să-l trăim în realitatea noastră, căci suntem prea slabi să învăţam să ne trăim propriile vieţi.

Cauta:

Horoscop

berbectaurgemeni
racleufecioara
balanta scorpion sagetator
capricornvarsatorpesti

Blogroll

Video

Loading...

Persoane interesate

Parteneri

Codlea Info

Radio Codlea!

toateBlogurile.ro

Check PageRank