Penita sufletului

O zărisem de pe vremea când era de-o şchioapă, m-a atras aroganţa afişată ce lăsa să întrevadă un licăr din senzualitatea ce avea s-o întregească în femeia pe care şi-ar fi dorit-o orice muritor... Puştoaică şi mai ales rebelă, sclipitoare şi misterioasă, o adevărată maşină de subjugat suflete!
Şi-i cădeau sub călcâi precum muştele, iar ea nu ezita să strivească... O văduvă neagră în devenire. Şi-atunci, în mintea mea a încolţit gândul, gând ce l-am hrănit cu ambiţii duse la extrem, până acolo unde imaginaţia mea se contopea cu orizontul. Zile de trudă ticluite cu meticulozitatea unui ceasornicar, nopţi între agonie şi extaz, toate menite să-mi aducă certitudini...

N-o iubeam, era jucătorul ideal, femeia prin porii căreia puteam respira aerul îmbătător al înâlţimilor, acolo unde numai cei ce sunt artizani pot ajunge. Versul ei desprins din bucăţi de suflet, scrijelea inimile celor ce-l citeau, iar poemul ofrandă rostindu-i-l pe buze îi mângâia aripile ce-o înălţau către soare, departe de bulgării de pământ pe care femeile îi scormoneau cu ciuda neputinţei de a o putea privi înfloritoare. Am ştiut că i-am topit inima şi mi-am luat picătura cu numele ei, la fel cum am ştiut că indiferent ce avea să se-ntâmple vreodată, avea să mă iubească toată viaţa, pecetluind un inevitabil păcat. Al meu. Topisem iceberg-ul, împlinisem femeia şi-i adusesem pe buze 'te iubesc-ul' mult râvnit. Scăpasem nu doar de dulcea trecere în nefiinţă în mrejele văduvei negre, ci reuşisem să citesc în priviri „vreau să-ţi fiu soţie”... Copil nebun... Nu ea. Eu... Căci mă jucam cu aceeaşi inconştienţă cu sufletul femeii care mă iubea mai presus ca viaţa! Trofeul... Piedestalul strălucitor, al meu, bărbatul, unicul din viaţa ei... şi virginitatea-i de neatins, pe toate mi le-a aşternut în căuşul palmei. Sunt ale tale, aşa mi-a zis...

Şi mi-am dorit să o-ntâlnesc de-adevăratelea... Acelaşi meschin ce avea să ducă la bun sfârşit ce începuse mânat de ambiţii cutremurătoare. Ghemuită într-un colţ al odăii, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, implora să n-aducă glasul roţilor de tren pe şinele ce-mi deveniseră covor de-ngropăciune, căci mărturie mi-au stat vorbe ce au dezlegat misterul enigmaticei ei existenţe. Ea, femeia Primăvară, îşi mângâia zilele-i numărate într-un cărucior cu rotile cu soarele meu, cel pe care i-l făurisem în tot acest timp...
Se spune că, mai devreme sau mai târziu, totul se întoarce împotriva ta şi te izbeşte doborându-te cu aceeaşi intensitate cu care ai lovit. Cu-adevarat, iubeam ce n-aveam să pot atinge vreodată. Doar fierul rece al căii ferate îmi reamintea că încă mai respir.. S-o iert, mi-a îngăimat suspinând, sunt doar o legumă cu suflet, nu îmi ucide păcatul de a te fi iubit! Păcatul ei, păcatul meu..

Zâmbeam fiecărei dimineţi împachetând felia de margarină cu miros de magiun de prune sau marmeladă pe care o azvârleam în sacul de pânză strâns la gura cu şnur, îmi încheiam cămaşa în pătrăţele şi o zbugheam pe uşă la şcoală. Tot drumul îmi spuneam că ar fi trebuit să beau totuşi o cană cu lapte din sticla pe care cu greu o obţinusem stând la coada la alimentara de la 4 dimineaţă, bodogănit de babele lipsite de răbdare, însă eram mândru că rezistasem ispitei, căci numai aşa avea sa ne facă mama cozonac la sfârşitul săptămânii. Şi mai visam la caseta originală cu Modern Talking pe care nu aveam bani să o cumpăr, taman în timpul orei de română. Nefastă alegere. Avea profa un talent deosebit de a mă readuce cu picioarele pe pământ atunci când, cu o precizie de invidiat, îmi trântea în numele Tatălui cartea de poezii pe care o ţinea tot timpul în mână, azvârlind-o până la jumătatea rândului de bănci, fără a uita să mă intituleze "Oligofren tâmpit, făcut la beţie". Nu c-aş fi fost singurul pe care îl alinta în acel stil unic, însă eu devenisem febleţea ei. Ne amuzam teribil când folosea pluralul, progenitura acesteia fiind coleg de clasă cu noi. Şi cu toate acestea, învăţam pe rupte. Învăţam şi să îmi necăjesc colegele împodobindu-le podoaba capilară cu bobiţe de hârtie învârtite între buricele degetelor.

"Cine dracu te-o mai lua şi pe tine de bărbat?!" - îmi spunea întorcând privirea frumoasa cu părul ondulat şi negru ca abanosul, şi aluniţa în colţul guriţei, în jurul căreia roiau băieţii precum cărăbuşii în luna Mai. N-aveam să visez că avea să îmi fie soţie peste ani, cum nici ea nu şi-ar fi imaginat că Dumnezeu nu a fost schimbul trei în ziua în care a rostit acele cuvinte. Şi ce fericit eram la ora de dirigenţie! Luam poziţia lumânării până când termina diriga de turuit, cu promisiunea că mă fac băiat cuminte şi că nu mă voi mai uita în veci pe sub sarafanele fetelor în timpul orelor, apoi răsuflam uşurat că am scăpat fără ca părinţii să îmi fie chemaţi la şcoală, că s-ar fi dus cozonacul şi aş fi mâncat pe pâine exerciţiile din culegerile de texte până noaptea târziu. Avea mama o slăbiciune pentru gramatica limbii române. După ea, ar fi trebuit să îmi analizez viaţa sintactico-morfologic. De parcă era vina mea ca fetele aveau sarafanele tot mai scurte cu fiecare zi?

Dup-amiază exersam zdrăngănitul la chitară prin parc, însă numai atunci când nu se vedeau în capătul aleii şmecheraşii dornici să îţi facă chitara guler, iar dacă eram prins împreună cu cei câţiva prieteni, scăpam ieftin promiţând un poster cu Sandra pe care trebuia să îl dau jos de pe perete, cu tot cu aracet, pentru a-l aduce a doua zi in parc. Cu toate acestea eram fericit, concluzionam eu în oracolul în care mă îndrăgosteam de fiecare fata care se semna cu rujul de pe buze. Te şi bufnea râsul, în mintea mea ceream prietenia fiecăreia şi mă imaginam plimbându-mă cu ea de mana, în tenişii cei noi, cu şosete albe şi tricoul cu abţibild cauciucat, tricou pe care urma să îl împrumut de la vreun prieten sas cu neamuri prin Germania. Nu de pomană, că de pomană nici mama nu i-a dat tatălui meu, ci la schimb pe câteva timbre de colecţie din clasorul la care ţineam ca la ochii din cap. Seara plimbam benzile de magnetofon de la un vecin la altul, mai ales la prietenii ai căror părinţi erau la serviciu, şi trăgeam o porţie de break-dance ca la carte, pregătindu-ne pentru următorul chef la care aveam sa mergem. Şi ne distram de minune! Nu şi la ziua Alinei, când tata l-a trimis pe fratele cel mic după noi când ne era lumea mai dragă. Când am fost întrebat unde este televizorul sport, mi-am amintit brusc că i-l împrumutasem vecinei de deasupra la insistentele acesteia, că aşa eram noi mărinimoşi. Nu şi tata, pentru care nu au contat nici rugăminţile de a fi iertaţi, nici faptul că i-am spus că acceptam să ne pedepsească pentru următoarele două luni, numai să ne lase să mergem înapoi la chef. Răspunsul i-a fost atât de sec precum ecoul rugăminţilor noastre "Pe om să îl loveşti când îl doare burta!"
Şi ne-a durut, însă nu de la prafuri şi ierburi, de la alcool şi desfrâu sau nopţi nedormite prin cluburi, aşa cum le sunt durerile tinerilor zilelor noastre, forţând limitele destinului dincolo de bariere cu o năucitoare inconştienţă.


Astăzi la slujba de la biserică mi-a crescut inima cat două pâini să văd atâţia adolescenţi laolaltă, la Sfânta Taină a Împărtăşaniei. Unul dintre ei s-a apropiat de mine si mi-a spus: "Căutam virgula dintre cifrele doi şi cinci.. şi nu am găsit-o, şi l-am găsit pe Dumnezeu pe care îl pierdusem. Douăzeci şi cinci de ani mi-au dat!" Douăzeci şi cinci...

Viaţa este frumoasă, concluzionam mai deunăzi, dacă ai un scop, dacă iubeşti şi primeşti iubire. În tot acest timp am învăţat să nu mă plâng şi cred că am reuşit prin foarte multă ambiţie. Fiecare dintre noi avem un vis, un vis pe care îl păstram într-un colţ tainic al inimii noastre. Unii dintre noi visăm să descoperim un lucru nou sau să ajungem undeva unde nu a mai fost nimeni, alţii visează să călătorească mult sau să fie iubiţi în ciuda defectelor lor. În genere, fiecare visează la ceea ce îi lipseşte. Când realizează astfel de lucruri, în inima fiecăruia se aprinde speranţa că undeva mai există oameni care iubesc dincolo de bariere. Ar putea fi prietenii tăi, vecinii tăi, oameni pe lângă care ai trecut deseori pe stradă fără să remarci ceva deosebit. Mai târziu realizezi că viaţa în doi nu va fi decât un şir de vise pe care încerci să le transpui în realitate, să le dai forma, culoare, să le însufleţeşti. Ce faci pentru a-ţi împlini visele? Dacă ar fi să căutăm o reţetă, aceasta ar avea următoarele ingrediente: comunicare, iubire şi iertare.

Dar reţetele sunt bune în bucătărie, nu în relaţiile de cuplu. Şi unde mai pui că priceperea necesită exerciţiu. Însă foarte puţini ştiu că lucrurile uşoare trebuie tratate la fel ca cele grele, iar cele grele la fel ca cele uşoare. Pentru a izbândi ai nevoie de detaşare în primul rând. Ideal ar fi să reuşim să aplicăm acest principiu în viaţa noastră. Şi pentru a face totul mai uşor este nevoie de respect în relaţia cu partenerul. Şi totuşi, tot norocul este cel mai important. Norocul ţi-l mai faci şi cu mana ta, altfel visele noastre rămân undeva într-un sertar cu amintiri şi le bocim ca pe un mort căruia îi faci pomană atunci când deschidem sertarul. Le scoatem uneori de acolo, prăfuite şi îmbâcsite, gândindu-ne la naivitatea cu care credeam în ele, le privim nostalgic şi le închidem la loc. Viaţa de adult depăşeşte uneori orice închipuire, căci ea începe atunci când devii independent şi ai responsabilităţi. Fiecare dintre noi avem un vis, un risc asumat, pe care îl purtăm cu noi de-a lungul întregii noastre vieţi, uneori chiar fără să simţim asta. Visul îl poţi ţine în tine sau îl poţi elibera, însă nu e suficient dacă nu-i dai aripi, urmând drumul acestuia către îndeplinire. Toate îşi au preţul lor, stă în natura existenţei noastre. În ciuda tuturor obstacolelor întâmpinate, ar trebui să spunem că avem o viaţă frumoasă, întotdeauna raportându-ne la cei mai puţin norocoşi. Sunt lucruri care vin şi lucruri care trec.

Uneori nici nu ne mai amintim de ele, de parcă nu s-ar fi întâmplat, dar acestea ne influenţează. Apoi, altele care par banale şi rămân adânc întipărite în memorie. Şi poate că le-am primit stând cu mâinile în sân, nepăsători, şi nu am ştiut sa ne bucurăm de ele şi să le apreciem, iar acestea se află de cele mai multe ori lângă noi. Dar prin viaţă nu poţi trece aşa, căci ajungi sa te trăiască viaţa, nu invers. Trebuie să lupţi neîncetat. Cum? Să înveţi să ai încredere în tine. Sa devii tolerant, să îţi faci din răbdare un bun prieten, sa faci fiecare lucru, oricât de mărunt ar fi, cu responsabilitate. Să fii deschis, să gândeşti cu maturitatea adultului fără a uita să fim copii, să învăţăm să alegem, alegerile depinzând numai de noi. Ne aparţin. În viaţă ar trebui să ne călăuzim după propriile convingeri. Apoi, când trenul soseşte în gara, să ştii că este al tău şi să te urci.

P.S. Ne meritam fiecare secunda a sorţii. Eu ştiu cel mai bine!

Sursa: Blog Radio Come4me

Cum aş putea să trăiesc fără tine, sufletul meu? M-am întrebat retoric agonizând până să îţi scriu. Cum, când nimeni nu m-a învăţat sa fac asta? Cum să pot trăi fără tine, când m-ai învăţat să iubesc dincolo de cuvinte? Cum sa învăţ să exist fără tine, când inspir şi expir cu fiece silabă, cu fiecare şoaptă fremătând atunci când îţi rostesc numele, suflet? Ştiu, dincolo de cuvinte sunt şi gândurile tale, aidoma alor mele, aşa cum deseori îmi spuneai că eşti doar tu cu ele şi că, nimeni probabil, nici măcar eu nu le-as putea desluşi, darămite înţelege. Însă, sunt trăirile noastre..

Şi dacă le-am înţelege... cui ar folosi? Nu-i vina nimănui.. Momentul regretelor tardive ţi-a apus odată cu începuturile pentru tot ce ai reuşit să naşti în inima mea. Iubirea, dragostea, speranţa, frumosul în toate formele sale... Sublimul. Cum aş putea sa regret tot ce-am trezit în fiinţa ta? Nicicând! Să nu îţi fie teamă... Nimic din ce ti-ar putea face rău nu îmi este voia! Iar dacă nu ne este dat sa fim împreuna vreodată... cui ii pasa? Noi am avut mai mult decât toţi pământenii la un loc, chiar de rămânem muritori pe care viaţa îi trage cu picioarele pe pământ.

’’Sufletul meu...’’ Zâmbesc... E acel surâs in coltul guriţei. Nimeni n-a rostit vreodată doua cuvinte mai frumos, cu o voce care să-mi mângâie atât de melodios auzul. Ştii...?! Copilăria iubirii nu are vârstă, nici timp. Copilăria iubirii este eternă. Cel mai fericit.. EU!!

Picaturile de ploaie
De pe chipul tau plapand
Le zaresc ades cu teama
Unor lacrimi tremurand

Preschimbate in durerea
Unui ferecat zavor
Ce si-a pus pecete crunta
Pe cuvantul viitor

Suflete, tu nu stii oare
C-ai atatea de trait..
Si in zborul catre lume
Sa razbesti esti umilit?

Te hranesti cu-amaraciunea
Patimilor de-nceput
Din greseli ce-odinioara
N-ai simtit ca te-au durut..

Sa mai rabzi o picatura
C-un manunchi de vise mii
Parca-n treacat adunate
Printre lacrimi de copii.

Vazusem iar lumina la apus
Un inger mi-a zambit acolo,sus
Si-am incercat sa il ating cu gandul..
De sub picioare.. mi-a fugit pamantul!

Trecut-au clipe ca si ani din viata
Ce-au apasat povara regasirii
Si nu mai cred,cu lacrima pe fata
Ca voi gasi un templu al mantuirii

Ma-ntorc sihastru in a mea odaie
Pictata-n curcubeu de suferinta
Si-astept sa vina-acea crunta,dihaie
Si nedorita moarte-n umilinta..

Pe lespezi reci m-asez la ceas de taina
Si pleoapele-mi astern un vis frumos
Ce l-am ravnit cu inima curata..
E prea tarziu.. sa-mi fie de folos.

De nesecate ploi mi-e sufletul pustiu,
De soarele arid mi-e inima brăzdată,
De verdele de Mai, la fel ca altădată,
De-a ta iubire toată, mi-atat de dor să stiu!

De buzele flămânde ce crud îmbracă sarea,
De zâmbetul senin şi ochii tăi ca marea,
De împletit şuviţe îmi e atat de dor,
Ocean îmi e fiinţa, învolburat de mor.

De nopţi cu luna plină şi şoapte de cleştar,
De vocea ta divină, ecoul dulce-amar,
De crângul poalei tale, plecând capul spăşit,
Mi-atat de dor de toate, căci prea mult te-am iubit!

Culori pastelate, de vant izgonite..
Zapada cernind prin clepsidra morminte
Ocean de iluzii scaldat chipul sau..
Si doruri arzand focuri de Prometeu

Mirajul iubirii candva implinite
Carari ce tanjesc pasii celei nerostite
Si buzele arse asteptand mangaiere..
Pocal cu venin sarutate de ele

Cati dintre noi nu am privit inapoi in timp si nu am regretat anumite perioade ale tineretii? Imi amintesc de parca a fost ieri cum atrageam nemultumirea parintilior, a dascalilor, a vecinilor, a oamenilor mari din jurul meu. Si am furat si merele din curtea vecinului. Ce, parca stia sasul de peste drum ca noi dadeam iama in livada lui de pomi, cei din blocul de vis-a-vis? Nici pomeneala, il salutam respectuos cu plecaciuni pana in pamant cand il vedeam pe strada, zicandu-ne in gand: „Da-ti-ar D-zeu sanatate, nenea Hantz, ca bune mere mai ai!” Toamna ii sparleam toate nucile, iar visinele si ciresele nici nu apuca sa le vada saracu, dar nici sa se coaca de-a binelea nu le lasam in luna lui cuptor. Alteori o zbugheam pe deal, iar in drum ne opream la vila altui sas si-i praduiam toate macesele din gard, macese ce urmau sa ne fie munitia in jocul nostru de-a „hotii si vardistii”. Si ne apuca seara pe coclauri, ajungeam acasa si ne rugam sa fie intrerupt din nou curentul gratie directivelor socialiste, si uite-asa o puneam de un „de-a v-ati ascunselea”. Bucurosi nevoie mare ca ne putem piti peste tot, incepand din iarba din curtea scolii si pana in beciul blocului, acolo unde pentru prima data am si vazut cum arata un san de femeie, si terminand cu varful plopului care se inalta pana la etajul trei, locul in care nici mama cercetasilor nu te gasea, ne-ncingeam intr-o adevarata competitie de „primul pune ochii, urma scapa turma” . Si scapam, nebatuti uneori, atunci cand pierdeam notiunea timpului iar tatal meu ne fluiera pe mine si pe fratii mei sa intram in casa. Asa s-a intamplat si in acea noapte de vara, era aproape de Sf. Petru. Sa tot fi fost la inceputul clasei a zecea, iar fratele cel mare ultimul an la liceu. Cel mic, puiul mamei, era deja in casa de cu seara. Noi insa, cei mari, cu tuleii mijiti bine si cu mintile clocotind a fete cu sani ca de mar, ne-am pierdut care cum a reusit printre sarutari pe care abia acum le descopeream fascinante, la fel ca si durerile de toata jena din jurul abdomenului. Si ne-am ratacit pana dupa zece seara, cand primul fluierat al tatalui ne-a scos din visarea amestecului de fluide ale gurilor ce nu mai conteneau sarutandu-se..

„Frate, hai sa mergem ca ne fluiera tata!” Imediat, i-am raspuns fratelui meu. Doar nu murea daca mai astepta un pic, cand era mai dulce imbratisarea.. ca sa nu spun cand reusisem in sfarsit sa ajung sa imi strecor mana pe sub bluzita ei si sa-i simt sanul in causul palmei. Atunci s-a trezit si tata sa fluiere?? Nu stiu cand a fluierat a doua si a treia oara, nici cand a zburat timpul, ca nu mai aveam noi minte decat pentru umflatura din pantaloni si fierbinteala ce ne clocotea prin vene, ca deodata ne-am trezit ca sunt luminile stinse la etaj. Ooops, ne-am mai pupat de cateva ori si fuga acasa. Am sarit cate doua trepte pe scari si... usa incuiata? Nuuu! Si suna la usa, si ciocane, si apare si tata.. Nu singur, ci cu sfanta nuia. Sau curea? Nu mai stiu, nu eram primul , fratele meu incaltase primele lovituri, eu am fugit in jos pe scari. Apoi am auzit vocea tatalui: „Sa veniti in casa cand v-oi chema eu!” Mahniti, imbracati ca la amiaza, ne-am asezat pe banca in fata blocului storcandu-ne mintea cum sa facem sa ajungem in patul nostru, eram deja obositi si visam un loc caldut si somn ca pe o „Eugenia”, alimentul olimpic al acelei perioade.

N-a trebuit sa stam prea mult, inventivi cum eram, am hotarat sa intram in casa prin balcon, escaladand etajul unu pe vita de vie. Zis si facut, fratele meu m-a imbarcat, eu fiind mai slabut si mai mic ca varsta, insa am avut grija sa il conditionez ( daca avea sa ne prinda tata sa ii spunem ca el a intrat ), am intrat pe usa de la balcon care era deschisa direct in sufragerie, apoi in hol, am descuiat usa tiptil si tot la fel de silentios ne-am furisat in patul nostru din camera, aranjati si impachetati de somn, fix in pijamale! Si ce mandri eram de noi, ii pacalisem asa de frumos pe parinti, iar ei habar nu avea, stiau ca odraslele lor stau zgribulite undeva afara in frig. Ha, ha , ha! Prostule, nu mai rade, mi-a spus fratele. Stii ce? Eu zic ca ar fi mai bine sa mergem la ei in camera sa ne cerem iertare si sa le spunem ca am venit. M-am uitat lung la el, avea dreptate. Daca isi faceau griji? Daca s-au uitat pe geamul care dadea catre bancile din fata blocilui si nu ne-au mai vazut, clar s-ar fi ingrijorat. Ne-am ridicat din pat indreptandu-ne catre usa de la camera lor in varful picioarelor. Ca de obicei, fratele meu primul. In momentul in care fratele a apasat manerul usii, pe clanta, acel moment in care fara sa vrei sa aude un scartait de metal si el a vrut sa deschida usa cu „te rugam sa ne ierti” pe limba, tatal nostru s-a infipt in usa ca o vijelie, blocand-o si strigand catre mama: „Hotii, femeie, hotiii!!!” Ce ne-am speriat noi de reactia tatalui, dar ce sperietura au tras ei pana s-au lamurit ca dincolo de usa de la camera lor le sunt progeniturile..

Sigur, a urmat binecunsocutul interogatoriu. Cine, de ce, cum , pe unde , bla-bla, dupa care am fost expediati in ... Oooo, nu, nu afara, si nu oricum!! In pijamale, pe casa scarii in genunchi cu mainile ridicate amandoi, in fata usii de la intrare in apartament. „Stiti ce se intampla acum, nu?”„Vine lumea de la schimbul trei, nu cumva sa vad ca v-ati ridicat de aici sau ca mi-ati plecat, ca nu stiu ce fac cu voi, s-a inteles? Aveti grija, ma uit pe vizor.” Am inlemnit. Nuuu, nu era posibil, cum sa ..? Adica, eu cu fratele meu? Noi, cei care pupam fetele in curtea scolii, care aveam totusi 16 si 18 ani, e drept, neimpliniti, dar oricum. Cum sa fi stat sa rada parintii fetelor pe care le inghesuisem de noi. Din priviri m-am inteles cu fratele meu, probabil ca tata nu constientiza ce inseamna sa fii adolescent ranit in orgoliu, in amorul propriu. Ne-am ridicat si am luat-o la fuga pe scari, am iesit pe usa din spate de la uscatorie si direct printre gunoaie ne-am facut nevazuti. Cum? In pijamale amandoi, eu in sosete, iar fratele in niste botosei crosetati. N-am sa detaliez cum ne-am petrecut noaptea, cum am ajuns inapoi in scara blocului dupa ce am luat la pas tot cartierulu si cum am aterizat pe bloc, nici cum vecinul de la 4 ne alerga in jurul antenei crezand ca vrem sa-i furam amplificatorul pentru bulgari, in schimb am sa va spun ca a fost o noapte in care mi-am tinut fratele in brate de frig, ca dardaiam amandoi la 4 dimineata, ca tot de frig ne-am invelit cu presurile de la intrare ale vecinului care era plecat la mare, ca tot de frig am coborat la intrarea in beci unde ni se parea cald si am ascultat in acea liniste a dimineatii fiecare closet caruia i se tragea apa si faceam pariuri ca este cel de la vecinul X sau Z. A fost o noapte lunga, una dintre noptile adolescentei mele, o adolescenta a unor timpuri mult prea frumoase pentru a nu le zambi amintindu-mi. Nu stiam ce vrea sa spuna, ne-am privit mirati si eu si fratele meu.

Astazi, am intrat in biserica, am deschis usa si spre surpinderea mea, lucru care nu se intampla de obicei, toti pustanii astia care inca se mai numesc „minori”, dar care sunt mai batrani si mai versati decat parintii nostri, stateau in genunchi, sa tot fi fost ei vreo 5-6 la numar, si se rugau. Chiar se rugau! M-a strabatut un fior a nu stiu ce, incercandu-ma acea senzatie de mirare, uimire, iar in linistea sfantului lacas am auzit o voce: „Care esti cu crima aici,sa te rogi cu rugaciunea asta in fiecare zi,ai inteles?”

Rumena in obrajori,
Pe-o codita atarnata,
Inocenta zmeurica..
Gura ursului s-atraga.. n-a gandit!

Nici el, pesemne...
Ca nu e lucru de saga..
Un sarut a vrut sa-i fure,
Sa ii fie tare draga.

Bietul urs,cu-a sa dorinta,
Foamea de nestavilit,
Opintit de frumusetea-i..
Pofta-n cui si-a priponit!

Cum sa furi asa mandrete
Ce si soarele o scalda?
Far` sa vrei te-ndragostesti
De dulceata-i aromata!

S-o culeaga, ar rani-o..
Sa o lase.. ar risca!
Cum ar face,tot nu-i bine
Pentru zmeurica sa.

Da` nu-i "urs", ce mama naibii!
Daca altu`, mai de soi,
Vine sa-si umple gurita..
Cin` i-o mai da inapoi?!?

Hotarat, culcus isi face,
Chiar acol` in luminis..
Sa se sature privind-o
Cu privirea lui piezis.

www.poezii.biz-Zmeurica

Indragostit ca azi n-am sa mai fiu nicicand
Cu-al ei suras icoana, ce-l port cu mine-n gand
Imaginea-i preasfanta cu ochii blanzi si verzi
Ti-apleaca fruntea-n ruga, o idolatrizezi.

De neatins ai spune.. faptura minunata
Iti smulge dor si doare, s-o strangi la piept odata
Si te caiesti cu suflet la bunul Dumnezeu
Pe ea s-o crute soarta, de te-a dorit mereu.

Caci tu, pagan din fire, cel ce-ai razbit razboaie
Ti-e inima zdrobita, te strange, te-nconvoaie..
Un zambet de copila, suav, neprihanit
O lacrima de inger, un suflet izbavit.

Am ales să scriu. Nu acum, s-a întâmplat cu mult timp în urmă, considerând scrisul cel mai bun remediu în tratarea rănilor sufletului. Când vorbim despre lucruri iraţionale, aşa cum numai sufletul e meşter în a le făuri, alegerea cuvintelor cât şi înşiruirea lor pe hârtie a fost întotdeauna o problemă. Ori sensul acestora nu coincidea cu ce exprimă sufletul, ori profunzimea trăirilor era mult peste cuvintele sărace. Apropiindu-te oarecum de adevăr prin natura scrierilor, reuşind în parte să creionezi zbuciumul, umilinţa, dragostea şi frica, agonia şi extazul, realizezi că eşti înzestrat cu capacitaţi pe care nu le are oricine, chiar daca cei mai mulţi le pot simţi cu intensitate, fiecare în felul său. Priceperea, iscusinţa de a-ţi scuipa sufletul în afara unui urlet şi a lacrimilor, dar şi de a vedea în inimile celorlalţi, ţin în parte de exerciţiu.

Insă harul, harul este unic. Cu el nu doar vezi, ci atingi, modelând în parte sau în totalitate după chipul sufletului tău. Uneori, acurateţea modelarii este atât de mare, încât schimbările ce survin te marchează pe întreaga viaţa. Aceşti artizani din mâinile cărora ies adevărate opere de artă, stăpânesc arta echilibrului în realizarea creaţiei, fiind esenţial să nu se implice decât atât cât să însufleţească noua formă a frumosului. Rareori, artizanul, furat de pasiunea cu care modelează, dar şi din dorinţa de a-şi desăvârşi opera, forţează limitele dezvoltând energii cu mult peste puterea de asimilare a sufletului supus procesului de transformare, energii ce pot influenţa negativ şi care pot lăsa sechele. Efectul devastator se va produce în momentul în care reacţia este pozitiva şi artizanul nu este pregătit mental să îşi admire opera, impactul fiind iminent. Ei ştiu că pentru a-ţi putea contempla creaţia ai nevoie să poţi privi cu tot sufletul într-un simbiotic perfect cu mentalul. Surprins în afara echilibrului, artizanul se va îndrăgosti iremediabil de creaţia sa, conştient de rănile ce îi vor sângera direct proporţional cu profunzimea modelării intru desăvârşire, va încerca să le opereze pe suflet deschis.

Cu meticulozitatea unui chirurg, având certitudinea că un eşec îl va arunca în abisul sufletelor rătăcite, va forţa din nou limitele. Nici durerea de nesuportat şi nici spasmele fiecărei atingeri ale bisturiului conştiinţei nu îl vor opri. Îşi va împunge jumătatea sufletului şi îşi va picura cu legământ tot harul dătător de viaţă în sufletul făpturii ce i-a furat inima, ca atunci când el nu va mai fi, priceperea, iscusinţa şi harul modelării frumosului să dăinuiască.

O inima-ntr-o viata

Timp neprielnic, încătuşând secunde. Secunde încremenite, asemeni picăturilor de ploaie zdrobite pe caldarâm. Ploi de lacrimi ce îţi inundă fiinţa în clipe de cumpănă şi doruri mistuitoare ce ucid marile speranţe. Căutări...

Se spune că sufletul nu moare niciodată, la fel cum niciodată nu va înceta să îşi caute jumătatea. Cugetările sunt de prisos, întrebările mai mereu aceleaşi, fără răspuns. Unui suflet nu ii poţi dicta, nu-i poţi impune limite şi nu îl poţi învăţa nimic din ce este pământesc. Nici măcar nu i te poţi împotrivi, oricât te-ai zbate în încercările tale. El işi va urma calea, iar când îşi va găsi jumătatea, o va iubi dincolo de raţiunea de a fi, devenind inseparabili. Este esenţa vieţii.

Cum să trăiesc fără tine, sufletul meu?! Cum să exist fără tine?

• Învaţă-mă să îţi urmez calea!


• Învaţă-mă să îţi ating paşii pe cărările numai de tine ştiute!


• Învaţă-mă să zâmbesc vieţii cu tot seninul tău!


• Învaţă-mă sa sper dincolo de cuvinte!


• Învaţă-mă să mă ridic, dă-mi aripi către înalt şi ocroteşte-mi zborul!


• Învaţă-mă să trăiesc prin tine!

Firimituri de suflet.. Tu ştii ce e fericirea? Dar jumătatea sufletului? Fericirea este o stare relativă a celor care încă mai ştiu să viseze, iar jumătatea sufletului.. este cel mai frumos vis pe care nu vom şti nicicând să-l trăim în realitatea noastră, căci suntem prea slăbi să învăţam să ne trăim propriile vieţi.

Am inmuiat penita in lichidul vascos din calimara. Avida parca, si-a invaluit stralucirea c-o mantie d-un albastru cenusiu.. si a tacut. Ea, penita.. Am privit-o indelung zemuind, pana luciul a disparut, lasand loc aridului mat. N-a vrut sa scrie.. A refuzat.. Sau nu mai stie? Sau poate eu nu mai stiu? Apoi, am privit in gol.. Nici macar penita nu ma mai asculta.. Cum sa scrie ea ca mi-a incaruntit tampla sufletului? Cum sa vorbeasca despre tristete si suferinta? Ce trairi terfelesti cu-atatea suspine? Ii simti apasarea buricelor degetelor si, supusa, sorbi nectarul dulce-amarui al calimarei..

E dragoste si doare, suflete!!
..a fost primul gand al penitei asternut pe albul imaculat al hartiei. Pfuaaai, cum imi vine sa sar in sus de bucurie si sa topai chicotind apasat pe fiecare litera, sa-mpletesc cuvinte nerostite pan-acum si-auzite vreodat' de cineva!! Sa strig cat pot de tare imi vine!! Chiar tu?!? Iubesti!

Suflete, tu nu stiai ce-i dragostea? Si nici ca iubirea-i zbucium? Nu-ti terfeli speriat trairile cautand raspunsuri, caci dragostea nu-ntreaba. N-ai sa poti alege cum sa te iubeasca si nici cat. Te-nvaluie si te mistuie innebunitor de incet, iar tu tre' sa fii pregatit s-o primesti si sa-i oferi inzecit pentru a nu te rapune.. Si suspinul? Hm... Preda-l ratiunii de a fi. Cum, nici macar nu ar avea importanta. Existi, traiesti, esti viu, suflete! Si mai ales.. iubit. Si nu-i zambi trist penitei preferate. Cu atata drag iti scrie tot ce tu n-ai stiut.